Dragă fiule,
Scriu asta la ora patru dimineața, șezând la masa din bucătărie unde am stat de atâtea ori cu o ceașcă de cafea care se răcește în mâinile mele în timp ce încerc să înțeleg cum ai ajuns tu – tu, despre care îmi amintesc cu o claritate fizică aproape dureroasă cum te țineam în brațe când nu cântăreai mai mult decât o pungă de făină, cum îmi puneai mâinile tale minuscule pe față când erai supărat, cum adormeai pe pieptul meu și eu rămâneam nemișcat ore întregi ca să nu te trezesc – cum ai ajuns tu să fii acum această persoană înaltă și străină care trece pe lângă mine dimineața mormăind ceva neinteligibil și dispare în camera lui, închizând ușa cu o finalitate care mă exclude complet din lumea pe care o construiește acolo, în acel spațiu care nu mai este camera copilului meu ci teritoriul cuiva pe care încep să realizez că nu îl mai cunosc în modul în care credeam că îl cunosc.
Am început să scriu asta pentru că azi, când ai coborât la micul dejun și te-am întrebat cum ai dormit, tu m-ai privit cu acea expresie pe care am învățat să o recunosc – o amestecătură de exasperare și oboseală și ceva care seamănă cu mila, de parcă întrebarea mea ar fi fost atât de iremediabil banală încât nu merita efortul unui răspuns propriu-zis – și ai zis "bine" în așa fel încât cuvântul suna ca o ușă care se închide, și am simțit în piept acea durere pe care nu știu cum să o numesc, care nu este furie și nu este tristețe ci ceva mai complicat, o conștientizare bruscă că am pierdut ceva fundamental și irevocabil, că acel băiețel care obișnuia să vină seara și să îmi povestească în cel mai mic detaliu despre cum și-a petrecut ziua, care îmi explica regulile jocurilor pe care le inventa, care mă întreba despre absolut orice îi trecea prin minte – acel copil a dispărut, și eu nu am fost de față la înmormântarea lui, nu am avut ocazia să îmi iau rămas bun.
Și vreau să îți spun – și asta e important, și de aceea scriu la patru dimineața când toată casa doarme și pot fi onest în modul în care nu pot fi niciodată când stăm față în față și între noi se întinde această nemaipomenită distanță care parcă se lărgește pe zi ce trece – vreau să îți spun că această pierdere, această dispariție a copilului pe care te-am cunoscut, mă doare într-un mod pe care nu îl pot articula când vorbim, pentru că dacă aș încerca să îl exprim ar suna ca un reproș, ca o vină pe care o pun pe umerii tăi, când de fapt nu este nimic din asta, este doar tristețea pură a faptului că timpul face ce face, că oamenii se schimbă, că copiii cresc, și că eu, în ciuda tuturor teoriilor mele despre părinție și despre psihologie și despre dezvoltare, nu am fost pregătit deloc pentru realitatea concretă a acestei transformări.
Mă gândesc acum la tatăl meu, la cum mă privea el când aveam vârsta ta, cu acea nedumerire profundă care făcea să mă simt ca un extraterestru în propria mea casă. Îmi amintesc cum încerca să vorbească cu mine despre lucruri care îl interesau pe el – politică, știri din ziar, cum merge treaba la serviciu – și cum eu stăteam acolo și dădeam din cap și spuneam "da" și "nu" în locurile potrivite, dar în cap aveam cu totul altceva, aveam întrebări existențiale despre sensul vieții și despre moarte și despre dacă cineva mă va iubi vreodată, și gânduri despre o fată din clasa mea care nici nu știa că exist, și anxietăți despre corpul meu care se schimba în moduri pe care nu le controlam, și el, tatăl meu, nu avea acces la nimic din toate acestea, și eu nu știam cum să îi dau acces, și nici nu eram sigur că vreau să îi dau acces, pentru că îmi părea că tot ce se întâmpla în mine era prea nou și prea fragil și prea complicat ca să poată fi pus în cuvinte care să aibă sens pentru altcineva.
Și acum stau aici și realizez că tu ești acolo unde am fost eu, în acea stare de transformare continuă care este atât de copleșitoare încât nu rămâne energie pentru a explica ce se întâmplă, și eu sunt acolo unde era tatăl meu, în afara acestei transformări, privind înăuntru și încercând să înțeleg, și greșind constant pentru că metodele mele de înțelegere sunt învechite, sunt calibrate pentru copilul care ai fost, nu pentru persoana care devii.
Despre creierul care se reconstruiește
Ieri seară, când ai venit acasă de la acea petrecere – și apropo, nu îți cer să îmi povestești despre petrecere, știu că nu vrei, și înțeleg de ce nu vrei, pentru că la vârsta ta eu nu le povesteam părinților mei nimic despre viața mea socială, pentru că simțeam instinctiv că dacă le-aș fi permis părinților mei să intre în acea parte a vieții mele, ei ar fi venit cu întrebări și cu grijă și cu sfaturi, și toate acestea ar fi stricat ceva din magia și din pericolul și din intensitatea acelei vieți care era numai a mea – deci ieri seară, când ai venit acasă, te-am auzit urcând scările în acel mod în care urci tu când crezi că toată lumea doarme, încercând să fii silențios dar făcând totuși zgomot pentru că ești prea mare acum pentru a te mișca fără să produci vibrații în structura casei, și am stat în pat în întuneric și am ascultat sunetele tale și am avut impulsul să mă ridic și să vin să vorbesc cu tine, să te întreb dacă ești bine, dacă s-a întâmplat ceva, dacă ai nevoie de ceva, dar nu m-am ridicat, am rămas culcat, ascultând, pentru că am realizat că ce voiam eu de fapt nu era să mă asigur că ești bine – erai în siguranță acasă, puteam auzi asta – ci voiam să am acces la experiența ta, să știu ce ai făcut, cu cine ai vorbit, ce ți-a plăcut, ce te-a deranjat, voiam să fiu inclus în viața ta în modul în care obișnuiam să fiu inclus când erai mic și îmi povesteai totul.
Și am înțeles, stând acolo în întuneric, că trebuie să renunț la acest acces, că trebuie să accept că mare parte din viața ta se întâmplă acum în spații unde eu nu sunt invitat și nu ar trebui să fiu invitat, pentru că asta înseamnă că te maturizezi, că îți construiești propria ta lume separată de lumea mea, și că aceasta este normală și necesară și sănătoasă, chiar dacă pentru mine se simte ca o pierdere, ca o excludere, ca un refuz.
Am citit săptămâna trecută în cartea lui Siegel despre cum creierul tău se reconstruiește fundamental în acești ani, cum cortexul prefrontal – partea care planifică pe termen lung, care evaluează consecințele, care controlează impulsurile – este ultima care se maturizează, și cum această maturizare întârziată nu este un defect de design ci este o caracteristică evolutivă esențială, pentru că dacă ai avea la cincisprezece ani prudenția și precauția unui adult de treizeci, nu ai explora niciodată teritoriile noi care te așteaptă, nu ai asuma riscurile care sunt necesare pentru a descoperi cine ești, nu ai avea curajul să te separi de ceea ce este familiar și sigur pentru a construi ceva nou și al tău.
Deci când ieri te-am văzut pregătindu-te să pleci la acea petrecere și m-am întrebat dacă ar trebui să te întreb mai multe despre unde mergi și cu cine și la ce oră te întorci, și am simțit acea teamă familiară care vine din imaginarea tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, am încercat să îmi amintesc că această asumarea de risc nu este un defect pe care trebuie să îl corectez ci este o parte necesară a procesului prin care devii o persoană separată, că fiecare risc pe care ți-l asum este o oportunitate de a învăța ceva despre tine însuți și despre lumea în care trăiești, și că rolul meu nu este să previn toate riscurile ci să creez un spațiu suficient de sigur încât consecințele riscurilor tale să fie educative, nu devastatoare.
Dar trebuie să recunosc – și aici intră partea cea mai grea din această scrisoare, partea pe care probabil nu ar trebui să o scriu dar o scriu oricum pentru că am promis să fiu onest – trebuie să recunosc că am așteptări despre cine ar trebui să devii tu, și că aceste așteptări sunt proiecțiile mele, visurile mele neîmplinite, regretele mele transformate în planuri pentru viața ta. Am imaginat că vei fi într-un fel, că vei avea anumite interese, că vei alege o anumită direcție, și acum când văd că devii altceva, când văd că alegi altceva, când văd că îți construiești o identitate care nu seamănă cu ceea ce am imaginat, o parte din mine se zbate împotriva acestei realități, vrea să te corecteze, să te redirecționeze, să te modeleze după imaginea pe care o am în cap.
Despre moartea copilului imaginar
Și trebuie să las să moară această imagine, acest copil imaginar pe care l-am construit în gândurile mele, pentru a putea să te văd pe tine, persoana reală care ești, persoana care devine. Și asta înseamnă să accept că vei face alegeri pe care nu le înțeleg, că vei avea valori care nu sunt ale mele, că vei construi o viață care arată complet diferit de ceea ce mi-am imaginat, și că acest lucru nu este un eșec – nici al tău, nici al meu – ci este singurul rezultat posibil și de dorit al unei educații care te-a tratat ca pe un om real cu propria ta vocație interioară, nu ca pe o pânză goală pe care eu pot să pictez propria mea imagine.
Citindu-l pe Knausgård – ai văzut volumele acelea groase pe mesele de noapte, pe care le citesc obsesiv de câteva luni, și poate te-ai întrebat ce găsesc acolo că mă țin trează până târziu – citindu-l pe Knausgård am recunoscut în descrierile lui despre proprii săi copii exact această luptă între copilul real și copilul imaginar, între cine sunt ei cu adevărat și cine vrea el să fie ei, și onestitatea lui brutală despre eșecurile sale de a accepta diferența dintre cele două m-a ajutat să recunosc propriile mele eșecuri fără să mă prăbușesc sub greutatea lor.
El scrie undeva – și am copiat pasajul în jurnalul meu pentru că m-a lovit atât de direct – scrie despre cum îi vede pe copiii lui jucându-se în grădină și cum îi cuprinde acea amestecătură de iubire copleșitoare și exasperare, pentru că ei nu se joacă cum vrea el să se joace, nu învață ce vrea el să învețe, nu devin cine vrea el să devină, și cum această rezistență a lor la planurile lui este simultan frustranta și admirabilă, pentru că înseamnă că sunt persoane reale cu propria lor voință, nu extensii ale voinței lui.
Și eu am simțit exact asta săptămâna trecută, când ai spus că nu ești sigur dacă vrei să mergi la facultate, că poate vrei să faci altceva, și cum am reacționat eu – nu în voce, pentru că am reușit să îmi controlez vocea, dar în tot corpul meu care s-a încordat, în felul în care am răspuns prea repede "hai să discutăm despre asta", care era de fapt o modalitate de a spune "hai să te conving că greșești". Și după ce ai plecat din cameră – ai plecat repede, ai simțit încordarea mea, ai știut că ceea ce urmează este o conversație în care eu voi încerca să te fac să vezi "rațiunea", care în realitate înseamnă să te fac să vezi lucrurile în modul în care le văd eu – după ce ai plecat, am stat acolo și m-am urât pe mine pentru că nu am putut să fac cel mai simplu și cel mai important lucru: să ascult fără agendă, să aud ceea ce îmi spui fără să planific deja răspunsul, să validez experiența ta fără să încerc să o schimb.
Despre a asculta cu adevărat
Am învățat din Faber și Mazlish – și a fost o lecție dureroasă pentru că a însemnat să recunosc cât de prost am comunicat de-a lungul anilor – am învățat că există o diferență enormă între a auzi cuvintele cuiva și a asculta cu adevărat ce spun ei, că adevărata ascultare înseamnă să suspendezi pentru moment propriile tale convingeri și propriile tale anxietăți și să intri în lumea celuilalt, să vezi lucrurile din perspectiva lor, să simți ce simt ei, și abia după ce ai făcut asta – abia după ce ai demonstrat că înțelegi și validezi experiența lor – poți avea o conversație productivă despre direcții și alegeri și consecințe.
Dar instinctul meu, instinctul pe care l-am moștenit de la propriii mei părinți și pe care l-am rafinat prin ani de practică, este să sar direct la soluții, să aud problema și să ofer imediat răspunsul, să văd neliniștea ta și să încep să o corectez înainte să o înțeleg cu adevărat. Și această urgență a mea de a repara, de a rezolva, de a corecta, vine dintr-un loc de iubire – vine din dorința disperată de a te proteja de durere, de a te scuti de greșeli pe care eu le-am făcut, de a-ți ușura calea – dar efectul este exact opusul a ceea ce intenționez: în loc să te fac să te simți înțeles și susținut, te fac să te simți judecat și corectat, în loc să deschid ușa către comunicare o închid, în loc să construiesc încredere construiesc distanță.
Săptămâna trecută am încercat ceva diferit. Tu ai venit acasă de la școală evident tulburat de ceva – puteam citi asta în felul în care ți-ai aruncat rucsacul, în felul în care ai evitat contactul vizual – și în loc să te întreb imediat ce s-a întâmplat, în loc să încep interogatoriul meu obișnuit, am zis doar "pare că ai avut o zi grea" și am așteptat. Și nu s-a întâmplat nimic, pentru că tu ai mormăit ceva și ai dispărut în camera ta, și eu am rămas acolo gândindu-mă că tehnica asta de validare emoțională pe care o citisem în cărți nu funcționează, că copiii reali nu răspund la formule din manuale de psihologie, că realitatea este mai complicată decât teoria.
Dar apoi, două ore mai târziu, ai coborât în bucătărie unde eu făceam cina și ai început să vorbești, nu despre ce te supărase, ci despre cu totul altceva, despre un joc pe care îl joci, despre un videoclip pe care l-ai văzut, despre nimic în particular, și am realizat că de fapt te deschideai, că acesta era modul tău de a reveni după ce te retrăsese, că nu vei veni niciodată și nu vei spune "tată, sunt tulburat și vreau să vorbim despre asta", ci vei orbita în jurul subiectului, vei testa apele, vei vedea dacă eu sunt prezent și disponibil fără să fiu invaziv și insistent, și dacă spațiul se simte sigur, dacă nu săr imediat cu întrebări și sfaturi și corectări, atunci, eventual, vei lăsa să iasă ce te deranjează cu adevărat.
Și așa s-a și întâmplat. În timp ce tăiam legume și tu stăteai sprijinit de tejghea vorbind despre nimic în particular, undeva în mijlocul unei fraze despre cu totul altceva, ai menționat că un prieten te-a dezamăgit, că ai crezut că poți conta pe el dar el a ales să stea cu altcineva, și puteam simți durerea în vocea ta chiar dacă cuvintele încercau să o minimizeze, și am avut impulsul să zic ceva consolator sau să ofer o perspectivă care să facă durerea mai mică, dar am rezistat impulsului, am continuat să tai legume și am zis doar "asta sună dificil", și tu ai continuat să vorbești, și pentru prima dată de mult timp am avut o conversație reală, nu un interogatoriu din partea mea și răspunsuri monosilabice din partea ta, ci un schimb autentic în care tu ai ales să îmi arăți ceva din lumea ta interioară pentru că ai simțit că este sigur să o faci.
Despre memoria care interferează
Dar aici e complicația pe care nu am anticipat-o când am început să scriu această scrisoare: când încerc să te văd pe tine, când încerc să înțeleg ce simți și ce gândești, memoria mea despre propria mea adolescență interferează constant, se suprapune peste imaginea ta, și nu pot fi sigur dacă ceea ce cred că văd în tine este cu adevărat acolo sau este proiecția amintirilor mele.
Citindu-l pe Proust – și știu că pare absurd să citesc șase volume de mii de pagini despre un tip care mănâncă biscuiți și își amintește copilăria, dar ține-mă de cuvânt când îți spun că merită – citindu-l pe Proust am înțeles pentru prima dată cum memoria nu este o arhivă moartă din care extragem informații când avem nevoie, ci este o forță activă care modelează constant prezentul, care colorează tot ce vedem și simțim, care face ca trecutul să fie mereu prezent în modul în care experiăm momentul actual.
Și asta înseamnă că când te văd pe tine întorcându-te acasă târziu noaptea, nu văd doar pe tine, văd și pe mine la cincisprezece ani întorcându-mă acasă după ce fumasem prima oară, încercând să ascund mirosul, încercând să par normal, sperând că părinții mei dorm și nu vor pune întrebări. Văd teama mea de atunci, rușinea mea, anxietatea mea că am făcut ceva iremediabil stupid și că dacă părinții mei vor afla voi fi judecat și pedepsit și nu voi mai fi iubit în același mod.
Și apoi, în aceeași clipă, văd și perspectiva părintelui meu de atunci, cum a stat el în întuneric ascultându-mă cum urc scările, cum a știut probabil – pentru că mirosul era evident chiar dacă eu credeam că l-am ascuns – cum a știut și a ales să nu zică nimic în acea noapte, cum a așteptat până dimineața următoare când a avut o conversație cu mine care a fost stângace și didactică și complet ineficientă pentru că eu eram deja într-o stare de apărare și nu puteam auzi nimic din ce spunea el.
Deci când tu te întorci acasă târziu și eu stau în întuneric ascultând, sunt simultan în trei timpuri: sunt în prezent ca părinte care ascultă, sunt în trecut ca adolescent care se întoarce, sunt în viitor imaginându-mă pe tine ca adult amintindu-ți această noapte. Și toate aceste timpuri se amestecă și fac imposibil să știu cum să reacționez, pentru că fiecare perspectivă cere o reacție diferită.
Adolescentul din mine vrea să îți dau spațiu și încredere, să nu fiu ca părintele meu care a pus întrebări incomode și a făcut conversația despre moralitate și despre alegeri corecte când eu aveam nevoie doar să fiu văzut și acceptat chiar și în greșeală. Părintele din mine vrea să te protejez, să mă asigur că înțelegi riscurile, să previn consecințele negative înainte să apară. Adultul din viitor care îmi imaginez că vei fi tu vrea ca eu să găsesc echilibrul perfect între protecție și libertate, între îngrijorare și încredere, între prezență și distanță.
Dar nu există echilibru perfect. Există doar o serie de alegeri imperfecte făcute în momente de incertitudine, și tot ce pot face este să încerc să fiu conștient de straturile de timp care se suprapun, să recunosc când memoria mea despre cum a fost să fiu eu distorsionează percepția mea despre cum este să fii tu, să separ – în măsura în care este posibil – temerile mele din trecut de realitățile tale din prezent.
Despre sistemul de valori care se construiește
Ieri am găsit în camera ta – și da, știu că nu ar trebui să umblu prin cameră ta, și știu că această invazie a spațiului tău este exact genul de comportament despre care tocmai am scris că trebuie să îl evit, dar căutam o carte pe care ți-o împrumutasem și a trebuit să mă uit pe rafturile tale – am găsit un caiet în care scrii lucruri, citate și gânduri și fragmente de conversații, și am deschis o pagină la întâmplare și am citit ceva ce scrisese: "De ce adulții cred că au dreptate doar pentru că sunt mai în vârstă? Experiența nu este același lucru cu înțelepciunea. Uneori experiența te învață doar să repeți aceleași greșeli cu mai multă încredere."
Și am stat acolo ținând caietul în mână și am simțit o amestecătură de mândrie și durere, mândrie pentru că gândești profund și critic despre lumea în care trăiești, durere pentru că mă numărăm printre adulții despre care scrii cu acest scepticism justificat. Și am vrut să îți răspund, să îți explic că da, ai dreptate, că experiența în sine nu garantează înțelepciune, dar că totuși există ceva valoros în faptul că am trăit mai mult, că am greșit mai multe lucruri, că am avut timp să văd consecințele pe termen lung ale alegerilor pe care le-am făcut.
Dar apoi am realizat că dorința mea de a răspunde, de a corecta, de a adăuga nuanță la observația ta, este exact ceea ce critici tu în acel citat: este presupunerea că pentru că sunt mai în vârstă, pentru că am mai multă experiență, am dreptul să îți explic cum stau lucrurile "cu adevărat", să adaug complexitate la simplitatea ta percepută, să îți arăt că lumea este mai nuanțată decât crezi tu.
Dar poate că lumea nu este mai nuanțată. Poate că tu vezi ceva esențial pe care eu l-am pierdut din vedere prin toate straturile de nuanță pe care le-am adăugat de-a lungul anilor, poate că scepticismul tău față de autoritate bazată pur pe vârstă este mai valid decât inconfortul meu față de acest scepticism, poate că provocarea ta la sistemele moștenite de gândire este exact ce trebuie să se întâmple pentru ca aceste sisteme să evolueze în loc să se osifice.
Am citit în Montessori despre cum adolescul dezvoltă în acești ani capacitatea de gândire abstractă despre etică și moralitate, cum pentru prima dată poate conceptualiza sisteme de valori alternative la cele moștenite de la părinți și de la cultură, cum această capacitate nouă este însoțită de o pasiune intensă pentru justiție și pentru adevăr care face ca adolescentul să fie hipersensibil la ipocrizie, la inconsistența între valorile declarate și comportamentele reale ale adulților din jurul lui.
Și am văzut această sensibilitate în tine de când aveai treisprezece ani, când ai început să observi și să comentezi despre toate micile minciuni pe care adulții le spun, toate scuzele pe care le folosim pentru a nu face ce spunem că ar trebui să facem, toate modurile în care comportamentul nostru contrazice principiile pe care le predicăm. Și comentariile tale erau incomode pentru mine pentru că erau adesea corecte, pentru că arătau exact locurile unde eu eșuam să îmi respect propriile standarde, și instinctul meu era să mă apăr, să explic de ce situația este mai complicată decât pare, de ce uneori compromisurile sunt necesare, de ce idealismul tău trebuie temperat de realismul meu.
Dar ce pierdeam în această apărare reflexivă era oportunitatea de a recunoaște adevărul în critica ta, de a folosi observațiile tale ca pe o oglindă care îmi arată propriile mele inconsistențe, de a te trata ca pe un partener egal în conversația despre cum ar trebui să trăim, nu ca pe un copil care trebuie educat despre realitățile complicate ale vieții adulte.
Despre asumarea eșecului
Pentru că iată ce am înțeles citindu-i pe Gottman și pe Siegel și pe toți ceilalți autori despre care am scris în bibliografie ca și cum citirea cărților despre părinție m-ar face un părinte mai bun automat: cea mai importantă lecție pe care pot să ți-o ofer nu este o lecție despre cum să faci lucrurile corect, ci o lecție despre cum să eșuezi cu grație, cum să recunoști când greșești, cum să îți ceri scuze cu adevărat și nu cu scuze care sunt de fapt auto-justificări deghizate, cum să te ridici după eșec fără să te prăbușești în auto-compătimire sau cinism, cum să folosești greșeala ca pe o oportunitate de învățare și nu ca pe o confirmare a propriei tale inadecvări.
Și singura modalitate în care pot să te învăț asta este să o practic eu însumi, să îmi asum propriile mele eșecuri în fața ta, să îți cer scuze când te rănesc, să recunosc când am greșit fără să adaug imediat explicații care diluează responsabilitatea, să îți arăt că este posibil să fii un adult care face greșeli și care totuși rămâne funcțional și iubit și demn de respect.
Acum două săptămâni ne-am certat pentru că tu ai uitat să faci ceva ce îți cerusem, și eu am reacționat cu acea furie disproporționată care vine nu din faptul că tu ai uitat, ci din toate celelalte lucruri care mă frustrează și care nu au legătură cu tine – stresul de la muncă, oboseala cronică, anxietatea generală despre viitor – și am descărcat toată această frustrare acumulată asupra ta pentru o greșeală minoră, și tu te-ai închis complet, ai devenit acea versiune de tine care este ca un zid, fără expresie, fără reacție, doar așteptând ca furtuna să treacă.
Și după ce a trecut, după ce m-am calmat și am realizat ce făcusem, am venit în camera ta și am încercat să îmi cer scuze, dar scuzele mele erau de fapt o serie de explicații despre de ce m-am enervat, despre cât de stresat sunt, despre cât de important este ca tu să îți amintești lucrurile, și tu ai ascultat politicos și ai zis "e okay" în acel mod care înseamnă că deloc nu e okay dar că nu are rost să mai vorbim despre asta pentru că eu oricum nu înțeleg.
Și ai avut dreptate. Pentru că scuzele mele nu erau despre recunoașterea faptului că te-am rănit, erau despre justificarea comportamentului meu, despre explicarea circumstanțelor atenuante, despre a mă face pe mine să mă simt mai bine în legătură cu cum m-am comportat prost. Erau scuze care transformau momentul într-unul despre mine și despre dificultățile mele, când ar fi trebuit să fie despre tine și despre impactul acțiunilor mele asupra ta.
Deci am încercat din nou, a doua zi, când lucrurile erau mai calme. Am venit și am spus: "Ieri am făcut ceva greșit. Am fost furios cu tine pentru o greșeală mică și am vorbit într-un mod care nu a fost respectuos. Nu există scuză pentru asta. Chiar dacă eu eram stresat, asta nu îți dă dreptul să te tratez așa. Îmi pare rău. Vrei să vorbim despre asta?"
Și tu te-ai uitat la mine cu o expresie care era aproape șoc, de parcă nu te-ai fi așteptat ca un părinte să își asume responsabilitatea atât de direct, și ai zis "e okay tată, și eu am greșit uitând să fac ce îmi ceruse", și am zis "da, ai uitat, dar asta nu justifică reacția mea. Pot să îți cer să fii mai atent fără să îți vorbesc așa."
A fost o conversație scurtă, nu a rezolvat totul, nu a șters complet durerea pe care ți-am cauzat-o, dar a fost diferită de scuzele mele obișnuite pentru că nu a încercat să justifice sau să explice sau să minimizeze, ci doar a recunoscut și a asumat. Și sper – cu acea speranță fragilă pe care părinții o purtăm constant – sper că în acel moment ai văzut că este posibil să greșești și să rămâi o persoană integră, că eșecul nu este finalul poveștii tale ci este o parte normală și inevitabilă a procesului de a fi om.
Despre tehnologia care mediază totul
Trebuie să vorbesc și despre ceva ce mă îngrijorează profund și despre care nu știu cum să vorbesc cu tine fără să sun ca acel tipic de adult care critică "generația de azi" și care romantizează propria copilărie ca și cum ar fi fost perfect, când de fapt părinții noștri se îngrijorau de televizor în exact același mod în care eu mă îngrijorez acum de telefonul tău.
Te văd constant pe acel ecran, degetele tale mișcându-se cu o viteză și o dexteritate care mă uimește, navigând simultan prin cinci conversații diferite, citind și scriind și reacționând, și mă întreb ce se întâmplă în creierul tău când ești într-o stare de atenție parțială continuă, când nicio experiență este complet absorbantă pentru că mereu există ecranul care te cheamă, mereu există notificarea următoare, mereu există confortul de a te refugia în lumea digitală când lumea reală devine inconfortabilă.
Am citit cercetări despre cum utilizarea intensă a rețelelor sociale în adolescență este corelată cu rate crescute de anxietate și depresie, despre cum comparația constantă cu versiunile curate ale vieților altora creează un sentiment de inadecvare cronică, despre cum recompensele imediate ale like-urilor și comentariilor creează circuite de dependență în creierul care este încă în dezvoltare. Și citind aceste cercetări simt acea teamă parentală clasică: ce dacă tehnologia pe care ți-o permit, pe care ți-o cumpăr, pe care o normalizez prin propriul meu comportament, te rănește în moduri pe care nu le înțeleg complet?
Dar apoi îmi amintesc că părinții mei aveau aceleași temeri despre televizor, că părinții lor aveau aceleași temeri despre radio, că în fiecare generație adulții privesc cu suspiciune tehnologiile care mediază experiența tinerilor și care sunt diferite de tehnologiile pe care le-au cunoscut ei în propria lor tinerețe. Îmi amintesc că eu am petrecut ore întregi în fața televizorului când eram mic, că m-am jucat videojocuri obsesiv când eram adolescent, că am stat ore întregi pe primele platforme de chat discutând cu oameni pe care nu îi cunoșteam în realitate, și că toate aceste experiențe, deși poate nu au fost ideale, nu m-au distrus, m-au format în moduri complexe care au inclus și aspecte pozitive.
Deci nu știu cum să navighez această incertitudine. Nu știu cum să îți ofer libertatea de a explora lumea digitală care este o parte esențială a culturii tale, a lumii în care trăiești, a modalității prin care tu și colegii tăi comunicați și vă formați identitățile, și simultan să îți ofer și protecția de riscurile pe care le poate aduce această imersiune constantă în mediul digital.
Ce încerc să fac – și probabil greșesc constant pentru că nu există precedent pentru asta, pentru că nicio generație de părinți nu a trebuit să navigheze exact acest teritoriu – ce încerc să fac este să rămân în conversație cu tine despre asta, să îți pun întrebări nu din poziția de autoritate care judecă și interzice, ci din curiozitate autentică despre cum experiezi tu acest mediu digital, ce îți oferă el ce lumea reală nu îți oferă, cum îți modelează el percepțiile și relațiile și sentimentul de sine.
Și vreau să îți spun ceva pe care poate nu îl realizezi: când stăm la masă la cină și eu te rog să îți pui telefonul deoparte, asta nu vine din credința că eu sunt mai presus de tehnologie sau că timpul meu este mai important decât notificările tale. Vine din amintirea – din ce în ce mai vagă, trebuie să recunosc, pentru că trece mult timp – a cât de diferit se simte o conversație când ai atenția completă a celuilalt, când nu există nimic între voi, când privirea lor nu derivă constant către ecran, când simți că pentru acea perioadă de timp tu ești ceea ce contează cel mai mult pentru ei.
Am această amintire de când aveai opt sau nouă ani, și stăteam pe canapea seara citind împreună, tu citind cartea ta și eu citind cartea mea, dar într-o proximitate fizică care făcea ca lectura să fie o activitate comună chiar dacă citam lucruri diferite, și din când în când tu mă întrerupeai să îmi citești un pasaj care îți plăcea sau să îmi arăți o imagine interesantă, și eu făceam la fel, și acele întreruperi nu erau deranjante ci erau esența experienței, erau punctele de contact care transformau lectura solitară în conexiune.
Și acum când propun să facem același lucru, tu aduci telefonul, și chiar dacă tehnică citești pe el – citești articole, citești conversații, citești povești – experiența este fundamental diferită pentru că telefonul nu permite acea semi-atenție relaxată care invită la întreruperi și conversații spontane, ci cere atenția ta completă și constantă, și când eu încerc să intru în acea bulă a atenției tale, când îți pun o întrebare sau încerc să îți arăt ceva din cartea mea, tu trebuie să faci un efort conștient de a ieși din mediul digital și de a intra în mediul fizic unde eu sunt, și acest efort creează o fricțiune care face ca interacțiunea să se simtă ca o întrerupere, nu ca o conexiune.
Nu spun asta ca reproș. Spun asta pentru că încerc să articulez ceva pe care îl simt visceral dar pe care nu l-am pus în cuvinte până acum: tehnologia nu mediază doar conținutul comunicării noastre, ci mediază și calitatea atenției pe care o putem oferi unul altuia, și această mediere creează o distanță pe care noi doi trebuie să o recunoaștem și să o navigăm împreună, nu printr-un conflict în care eu încerc să impun reguli și tu rezisti regulilor, ci printr-o înțelegere comună a valorii atenției complete și a recunoașterii că uneori această atenție cere să renunțăm temporar la dispozitivele care o fragmentează.
Despre șansa de a greși productiv
Cusk scrie în cartea ei despre maternitate – și știu că este o carte despre mame nu despre tați, despre bebeluși nu despre adolescenți, dar ea articulează ceva esențial despre ambivalența părintelui care rezonează profund cu mine – Cusk scrie despre cum ai putea iubi pe cineva atât de intens încât iubirea ta devine aproape indistinguibilă de anxietate, cum dorința de a proteja pe cineva se transformă insidios în dorința de a controla, cum grija autentică poate deveni o formă subtilă de dominație dacă nu ești vigilent constant în respectarea autonomiei celuilalt.
Și mă gândesc la asta când simt impulsul de a interveni în alegerile tale, când vreau să te protejez de consecințele pe care le văd eu venind dar pe care tu fie nu le vezi fie alegi să le rișști oricum. Mă gândesc că există o linie subțire între a fi un părinte prezent și implicat și a fi un părinte care îți suprascrie capacitatea de a învăța din propriile tale experiențe, și că această linie se mișcă constant, nu pot fi sigur niciodată că sunt de partea corectă a ei.
Luna trecută voiai să faci ceva ce mie mi se părea evident o idee proastă – nu voi intra în detalii pentru că nu vreau să îți invadez intimitatea chiar și în această scrisoare pe care poate nu o vei citi niciodată, dar era ceva ce implica alți copii și un plan care părea, din perspectiva mea de adult cu experiență, sortit eșecului. Și am avut impulsul puternic să intervin, să îți explic de ce nu va funcționa, să te salve de dezamăgirea pe care o vedeam venind.
Dar am citit tocmai în Skenazy despre importanța de a permite copiilor să își asume riscuri și să înfrunte consecințe, despre cum tendința modernă de supraprotecție creează adulți care nu au dezvoltat muscul rezilienței pentru că nu au avut niciodată ocazia să se confrunte cu eșecul și să se ridice din nou, și am decis – cu o dificultate enormă, stând pe mâinile mele metaforice, reprimându-mi impulsul de a interveni – am decis să te las să încerci.
Și așa cum anticipasem, nu a funcționat. Planul tău s-a prăbușit, ceilalți copii au reacționat exact cum mi-am imaginat că vor reacționa, ai fost dezamăgit și puțin rușinat și frustrat. Și când ai venit acasă în acea seară, am văzut durerea în ochii tăi și a fost fizic dureros pentru mine să nu intervin imediat cu consolări și explicații despre de ce nu a fost vina ta și despre cum ceilalți copii au fost nedrept.
Dar am făcut ceea ce îmi era cel mai greu să fac: am stat cu tine în dezamăgire fără să încerc să o fac să dispară. Am spus "pare că lucrurile nu au mers cum sperai" și tu ai spus "nu, au fost teribile", și am spus "vrei să vorbești despre asta?" și tu ai spus "nu acum", și am spus "okay, sunt aici când vrei" și te-am lăsat să mergi în camera ta.
Și a doua zi ai venit și am avut o conversație în care tu ai analizat ce s-a întâmplat, ce ai putea face diferit data viitoare, ce ai învățat despre cum funcționează dinamicile de grup, și am realizat că această învățare – învățarea care venea din experiența ta directă, din reflecția ta asupra a ceea ce trăisești – era de o mie de ori mai valoroasă decât orice lecție aș fi putut să îți predic în avans.
Pentru că iată ce știu acum dar nu știam când tu erai mic: lecțiile care te formează cu adevărat nu sunt cele pe care ți le spun eu, ci sunt cele pe care le extragi tu din propriile tale experiențe. Rolul meu nu este să te protejez de orice eșec posibil – aceasta ar fi imposibil chiar dacă ar fi de dorit – ci este să creez condițiile în care eșecul tău poate fi productiv, în care consecințele alegerilor tale sunt suficient de semnificative pentru a fi educative dar nu atât de devastatoare încât să îți distrugă încrederea sau să îți pericliteze siguranța.
Și aceasta cere o calibrare constantă pe care nu o stăpânesc deloc, cere să fiu atent la diferența dintre riscurile care te vor ajuta să crești și riscurile care te vor răni fără să te învețe nimic util, cere să am încredere în fundația pe care am construit-o împreună în toți acei ani timpurii când dependeai complet de mine, încrederea că această fundație va ține când vei fi confruntat cu dificultăți, că ai resursele interne necesare pentru a naviga eșecul și a învăța din el.
Despre vocația pe care nu o pot vedea încă
Montessori vorbește despre conceptul de "vocație interioară", ideea că fiecare copil vine în lume cu o direcție proprie, cu un set unic de înclinații și interese și talente care cere să fie descoperit și cultivat, nu impus din exterior. Și această idee era abstractă pentru mine când tu erai mic și evident fascinat de anumite lucruri – îmi amintesc cum puteai sta ore întregi construind lucruri din piese Lego, cum voiai să dezasamblezi toate jucăriile pentru a vedea cum funcționează pe interior, cum îmi puneai întrebări nesfârșite despre de ce și cum funcționează lumea.
Și eu am interpretat aceste fascinații timpurii ca indicii despre cine vei deveni, am construit în mintea mea o narațiune despre vocația ta bazată pe aceste observații, am imaginat trasee posibile pentru tine în domenii tehnice, am încurajat anumite activități pentru că mi se păreau aliniate cu această vocație pe care credeam că o identific.
Dar acum când ești adolescent și interesele tale s-au schimbat sau s-au dezvoltat în direcții pe care nu le-am anticipat, când te pasionează lucruri care nu au legătură evidentă cu ce credeam eu că este vocația ta, realizez că ceea ce făceam eu era să proiectez propriile mele interpretări și așteptări asupra comportamentelor tale, să construiesc o narațiune care avea sens pentru mine dar care poate că nu avea nimic de-a face cu cine ești tu cu adevărat.
Pentru că vocația ta interioară – dacă acest concept montessorian înseamnă ceva real și nu este doar o metaforă plăcută – vocația ta interioară nu este ceva static care poate fi identificat la patru ani și apoi cultivat într-o direcție lineară. Este ceva fluid care se dezvăluie în timp, care este influențat de experiențele pe care le ai, de oamenii pe care îi întâlnești, de momentele de revelație și de deschidere care vin neașteptat, de procesul complicat prin care încerci diferite identități și vezi care rezonează cu ceva profund în tine.
Și rolul meu în acest proces de descoperire nu este să identific vocația ta și apoi să te împing către ea, ci este să creez un mediu suficient de variat și suficient de bogat în oportunități încât să poți explora multiple direcții, să încerci și să eșuezi și să încerci din nou, să descoperi prin proces ce te face să te simți viu și angajat și prezent, ce te face să pierzi noțiunea de timp pentru că ești atât de absorbit de ceea ce faci, ce îți oferă acel sentiment de sens și contribuție pe care Montessori îl consideră esențial pentru dezvoltarea umană autentică.
La școală ai un profesor – nu voi spune cine pentru că, din nou, încerc să respect intimitatea ta chiar și în această scrisoare privată – ai un profesor care evident te vede într-un mod în care alți profesori nu te văd, care recunoaște ceva în tine ce poate că eu nu am recunoscut pentru că sunt prea aproape sau prea investit în propriile mele așteptări. Și când ai venit acasă entuziasmat de o conversație pe care ai avut-o cu acest profesor, de un proiect pe care ți l-a sugerat, de o direcție de gândire pe care a deschis-o pentru tine, am simțit simultan bucurie pentru că cineva te vede și te încurajează, și o strângere ciudată în piept care era probabil o formă de gelozie, gelozia că altcineva are acces la o parte din tine pe care eu nu o am, că altcineva joacă un rol în dezvoltarea ta care poate ar trebui să fie rolul meu.
Dar apoi am realizat că această este exact poanta: nu este treaba mea să fiu singura persoană care te influențează, să fiu singura voce care îți modelează direcția. Este treaba mea să te expun la multiple voci, să îți permit să ai mentori și profesori și prieteni care te văd în moduri diferite, care îți oferă perspective pe care eu nu le pot oferi pentru că sunt limitat de propria mea experiență și de propria mea viziune despre lume.
Și poate că vocația ta, când o vei descoperi complet, va fi complet diferită de orice mi-am imaginat eu. Poate că vei alege o direcție care nu are sens pentru mine, care îmi provoacă valorile sau așteptările sau înțelegerea despre ce înseamnă o viață bună. Și va trebui să accept asta, să recunosc că nu este eșecul meu că nu ai devenit cine am imaginat că vei deveni, ci este succesul meu că ai avut libertatea și resursele să descoperi cine ești tu cu adevărat, independent de așteptările mele.
Despre despărțirea care vine
Aseară, în timp ce te ascultam urcând scările, m-am gândit la prima dată când ai mers cu bicicleta fără roți ajutătoare. Îți aduci aminte? Eu îmi aduc aminte cu o claritate fizică care mă surprinde. Te-am ținut pe șa, am alergat pe lângă tine susținându-te, și tu ai strigat "Nu mă lăsa, nu mă lăsa!" și eu am spus "Nu te las, sunt aici", dar la un moment dat am realizat că alergi prea repede pentru mine, că trebuie să te las, și am dat drumul și tu ai continuat să pedalezi, nu știind încă că nu te mai țin, și ai mers așa vreo zece metri înainte să realizezi că ești singur pe bicicletă, și când ai realizat ai început să te clatini și am crezut că vei cădea, dar nu ai căzut, te-ai echilibrat singur, și am stat acolo privind cum te depărtezi de mine, cum devii din ce în ce mai mic în perspectivă, cum faci ceva fără mine pentru prima dată, și am simțit atunci exact ce simt acum: mândrie și tristețe atât de amestecate încât nu le pot separa, bucurie pentru independența ta și durere pentru pierderea importanței mele.
Și acum trebuie să te las din nou, dar de data asta nu este despre bicicletă, este despre tot restul, despre toate alegerile importante pe care le vei face, despre toate experiențele care te vor forma, despre toată viața care te așteaptă, și eu trebuie să dau drumul și să te privesc depărtându-te, devenind din ce în ce mai mic în perspectivă, mergând în direcții pe care nu le pot anticipa sau controla, și trebuie să fac asta cu încredere, nu cu teamă, trebuie să îți transmit prin tot comportamentul meu că cred în tine, că știu că poți, că nu ești singur chiar dacă nu mai te țin.
Știu că în câțiva ani vei pleca de acasă, vei merge la facultate sau vei începe să lucrezi sau vei călători sau vei face orice altceva vei alege să faci, și această casă în care ai crescut va deveni un loc pe care îl vizitezi, nu un loc în care trăiești, și eu voi deveni cineva cu care vorbești ocazional, nu cineva cu care vorbești zilnic, și viața ta va avea dimensiuni și profunzimi despre care nu voi ști nimic pentru că se vor întâmpla departe de mine, în spații unde nu am acces.
Și trebuie să mă pregătesc pentru această separare, trebuie să îmi construiesc o identitate care nu depinde de faptul că sunt părintele tău activ, trebuie să îmi reamintesc cine eram înainte să fii tu, să redescopăr interesele și relațiile pe care le-am pus pe pauză sau le-am neglijat în anii când ai avut nevoie constantă de mine, trebuie să învăț – și aceasta este poate cea mai dificilă lecție a părintelui – să fiu fericit pentru independența ta fără să simt că independența ta înseamnă că nu mai ești al meu.
Pentru că adevărul este că nu ai fost niciodată "al meu" în sensul de posesiune, ai fost mereu propria ta persoană, iar relația noastră a fost mereu una temporară în forma ei intensă și zilnică, o relație care trebuia să evolueze de la dependență completă la independență completă, și fiecare pas către independență, chiar dacă doare, este un semn că am făcut ce trebuia să fac, că te-am pregătit pentru separare prin faptul că am oferit o bază suficient de sigură de la care să pleci.
Despre iubirea care rămâne constantă
Pentru că asta este adevărul pe care vreau să îl știi, adevărul pe care toată această scrisoare încearcă să îl spună în toate modurile posibile: nu te țin, dar sunt aici. Nu îți controlez viața, dar sunt interesat de ea. Nu îți impun direcția, dar te voi ajuta să te orientezi când și dacă vei vrea ajutorul meu. Nu știu toate răspunsurile, dar pot sta cu tine în întrebări. Nu te pot proteja de toată durerea vieții, dar pot fi martor la reziliența ta când durerea vine și trece.
Și poate că cel mai important lucru pe care vreau să îl spun – și spun asta acum, aproape la sfârșit, pentru că este esența a tot ce am încercat să exprim – este că te iubesc nu pentru că ești ce am vrut eu să fii, ci pentru că ești tu, pentru că exiști în lumea asta ca această persoană unică și irepetabilă care nu seamănă cu nimeni altcineva, pentru că ai propria ta minte care gândește în moduri pe care nu le pot anticipa, propria ta inimă care simte în adâncimi pe care nu le pot măsura, propria ta vocație pe care începi abia acum să o descoperi și care nu este vocația mea și nu trebuie să fie.
Te iubesc în transformare, te iubesc în devenire, te iubesc în această etapă dificilă când ești jumătate copil și jumătate adult și nu ești confortabil în niciuna dintre aceste identități, te iubesc când ești distant și când ești deschis, când ești furios pe mine și când ești blând, când faci alegeri pe care le aprob și când faci alegeri pe care nu le înțeleg, te iubesc nu condiționat de cum te comporți sau ce realizezi sau cine devii, ci necondiționat, simplu, complet, pentru că ești fiul meu și aceasta este o realitate care transcende toate celelalte realități.
Steinberg scrie undeva în cartea lui despre adolescență că părintele are nevoie să reinventeze relația cu copilul în această perioadă, să treacă de la rolul de protector și furnizor și autoritate la rolul de consultant și companion și martor, și că această tranziție este dificilă pentru că cere să renunți la forme de putere și control care au definit relația timp de ani, dar că este absolut necesară pentru ca tânărul să devină adult pe deplin.
Și eu încerc să fac această tranziție, chiar dacă mă împiedic constant, chiar dacă instinctele mele vechi de control și protecție persistă și mă fac să greșesc, chiar dacă nu sunt sigur niciodată dacă ofer prea mult spațiu sau prea puțin, dacă intervin prea mult sau prea puțin, dacă sunt prea implicat sau prea detașat. Navighz această tranziție fără hartă, făcând greșeli constante, învățând în timp ce merg, sperând că intenția mea – care este autentică și constantă chiar când execuția este eșuată – sperând că această intenție de a te respecta ca persoană separată, de a-ți susține independența, de a-ți oferi iubire necondiționată, va fi suficientă pentru a compensa pentru toate momentele când greșesc.
Despre speranța pentru viitor
Și sper – cu o speranță care este mai mult o rugăciune decât o așteptare – sper că într-o zi, poate când vei avea propriii tăi copii, sau poate când vei ajunge la vârsta mea și vei privi înapoi spre acești ani, vei înțelege ce am încercat să fac, chiar când am făcut-o prost, chiar când am greșit, chiar când am fost prea controlant sau prea distant sau prea înspăimântat pentru a fi părintele pe care meriteai să îl ai. Vei înțelege că tot ce am vrut vreodată – sub toate greșelile mele, sub toate anxietățile mele, sub toate proiecțiile mele – tot ce am vrut a fost să te ajut să devii cine ești cu adevărat, și să îți arăt că ești iubit exact așa cum ești.
Sper că vei înțelege că fiecare moment când am ezitat înainte de a-ți da permisiunea să faci ceva ce mi se părea riscant nu era pentru că nu aveam încredere în tine, ci era pentru că aveam prea multă dragoste și prea multă teamă, și că procesul prin care am învățat să îmi domin teama pentru a-ți permite libertatea a fost unul dintre cele mai dificile și mai importante procese de învățare din viața mea.
Sper că vei știi că fiecare conversație stângace în care am încercat să vorbim despre subiecte dificile și eu nu am găsit cuvintele potrivite și tu te-ai simțit incomod sau judecat, că fiecare asemenea moment a fost o încercare sinceră chiar dacă eșuată de a păstra deschise liniile de comunicare, de a-ți transmite că nu există subiect despre care nu putem vorbi, chiar dacă conversațiile sunt inconfortabile și imperfecte.
Sper că vei recunoaște, privind înapoi, momentele când am reușit să îmi depășesc propriile limite și anxietăți pentru a fi părintele de care aveai nevoie în acel moment specific, și că vei fi îngăduitor cu momentele când nu am reușit, când propriile mele traume și nevoi ne-rezolvate au interfereat cu capacitatea mea de a te vedea clar și de a răspunde la nevoile tale reale în loc de la nevoile pe care le-am proiectat asupra ta.
Dimineața începe să se lumineze în fereastră. În curând vei coborî pentru micul dejun, și eu voi fi acolo, și probabil te voi întreba ceva banal despre școală sau despre planurile pentru azi, și tu vei răspunde cu acel "bine" care închide ușa, și vom continua dansul nostru complicat de apropiere și distanțare, și asta este în regulă, asta este cum trebuie să fie.
Dar vreau să știi – chiar dacă nu îți arăt asta în fiecare zi, chiar dacă nu găsesc cuvintele când stăm față în față, chiar dacă distanța dintre noi pare uneori de netrecut – vreau să știi că te văd, că încerc să înțeleg, că respect transformarea prin care treci, că am încredere în persoana care devii, și că voi fi aici, constant și necenzurator, oferindu-ți spațiul de care ai nevoie și iubirea care nu cere nimic înapoi, pentru întreaga călătorie pe care o ai în față.
Cu toată dragostea mea, Tatăl tău
Notă metodologică și bibliografie
Notă metodologică
Scriu această notă la sfârșitul unui proces de reflecție care a durat luni de zile, șezând seară de seară la masa din bucătărie după ce toată lumea se culca, încercând să traduc în cuvinte coerente acea experiență haotică și transformatoare care este creșterea unui adolescent, experiență pe care o trăiesc simultan ca părinte care observă și ca fost-adolescent care își amintește, cele două perspective suprapunându-se într-un mod care face dificilă separarea între ce știu din lectură și ce știu din viață.
Textul pe care l-am scris – atât ghidul practic inițial, cât și scrisoarea către fiul meu – nu este o lucrare academică în sensul tradițional, nu pretinde obiectivitatea detașată a cercetătorului care studiază fenomenul din afară, ci este o încercare de sinteză între pedagogia montessoriană pe care am studiat-o obsesiv în ultimii ani, experiența mea concretă de părinte care se luptă zilnic cu provocările acestei perioade, și memoria încă vie a propriei mele adolescențe care revine în valuri neașteptate exact când cred că am înțeles ce simte fiul meu și realizez că de fapt îmi amintesc ce am simțit eu și proiectez această amintire asupra lui.
Metodologia, dacă pot să numesc așa procesul meu haotic, a fost una de imersiune totală: am citit cărțile pe care le listez mai jos nu ca pe niște surse de citat în note de subsol, ci ca pe niște conversații cu gânditori care au încercat înaintea mea să articuleze această transformare imposibil de articulat, am luat note în margini, am subliniat până când paginile au devenit o hartă a propriilor mele obsesii, am revenit la aceleași pasaje când noaptea nu puteam dormi și mă întrebam dacă greșesc totul în relația cu copiii mei, am combinat aceste lecturi cu observația zilnică – obsesivă, poate chiar invazivă dacă sunt sincer cu mine – a propriilor mei copii, cu conversațiile târzii cu soția mea când analizăm fiecare interacțiune ca și cum ar fi un text care cere interpretare, cu amintirile care vin fără să le chem despre cum era să fiu eu la cincisprezece ani și cum părinții mei nu înțelegeau nimic din ce se întâmpla în mine.
Am scris în persoana întâi pentru că este singura persoană pe care o pot folosi cu onestitate – nu pot pretinde că vorbesc din perspectiva universală a expertului, sunt un tată specific care se luptă cu anxietăți specifice și care încearcă să înțeleagă niște copii specifici în circumstanțe specifice, și tot ce pot oferi este această specificitate, această perspectivă particulară care sper – și aceasta este singura mea pretenție de generalitate – să rezoneze cu alți părinți care trec prin transformări similare.
Citatele și ideile din Montessori nu sunt folosite ca autoritate externă care validează punctele mele, ci ca punct de plecare pentru reflecțiile mele proprii – citesc un pasaj despre "planurile de dezvoltare" și acest pasaj devine o lentilă prin care privesc comportamentul fiului meu de azi-dimineață când a coborât la micul dejun și mi-a răspuns în monosilabe, și apoi reflecția mea pleacă de la Montessori dar merge în direcții pe care Montessori nu le-a anticipat, pentru că ea scria la începutul secolului douăzeci despre copiii din Roma fără să cunoască complexitățile vieții contemporane cu tehnologia și cu presiunile sociale pe care le trăim noi acum.
Structura textului – acele secțiuni numerotate care par organizate dar care în interior sunt meandrante și digresive – este o încercare de a impune ordine asupra unui proces care în realitate este complet dezordonat, este haos și confuzie și contradicție, și dacă textul reușește în unele momente să pară că are claritate, aceasta este o claritate construită retrospectiv, după ce am scris și rescris aceleași paragrafe de zeci de ori încercând să capturez ce voiam să spun, dar fără să pierd complexitatea și ambiguitatea care sunt esențiale pentru adevărul pe care încerc să îl comunic.
Am evitat deliberat formatul academic standard – introducere, revizuirea literaturii, metodologie, rezultate, concluzie – pentru că acest format presupune o distanță și o obiectivitate pe care nu le am și nu le vreau, presupune că eu studiez un fenomen care este exterior mie, când în realitate trăiesc în interiorul fenomenului, sunt transformat de el în timp ce încerc să îl înțeleg, și orice text care ar pretinde obiectivitate ar fi, în cazul meu, o minciună fundamentală.
Scrisoarea către fiul meu este continuarea logică a ghidului dar într-un registru și mai personal, este încercarea de a lua toate acele principii abstracte despre "lăsarea în libertate" și "respectul pentru autonomie" și de a le traduce în vocea concretă a unui tată care vorbește cu copilul său la patru dimineața când garda este jos și poate fi sincer în moduri în care nu poate fi niciodată în conversațiile din timpul zilei, când reflexele de protecție și de menținere a autorității intervin automat.
Această notă însăși este scrisă în același stil ca și restul textului pentru că nu pot – și aici recunosc o limitare care este poate și o alegere estetică – nu pot să schimb registrul, să devin deodată academic și distant, pentru că tot ce am scris vine dintr-un singur loc interior și nu pot separa acel loc în compartimente cu voci diferite.
Bibliografie
Surse primare – Pedagogia Montessori
Montessori, Maria. De la copilărie la adolescență (titlu original: From Childhood to Adolescence). Această carte, pe care am citit-o prima dată acum cinci ani când fiul meu avea nouă ani și mi se părea că vorbește despre o realitate îndepărtată, și pe care am recitit-o acum când el are paisprezece și fiecare pagină devine brusc relevantă într-un mod care mă face să realizez cât de puțin am înțeles la prima lectură, conține esența viziunii lui Montessori despre transformarea adolescentă ca "renaștere socială", despre nevoia acestei vârste de experiență autentică și contribuție reală la comunitate, despre modul în care educația trebuie să se transforme pentru a ține pasul cu transformarea copilului.
Am copii întregi din această carte în jurnalul meu personal, am pagini îndoite la colțuri care arată cât de des m-am întors la ele, am sublinieri care s-au suprapus în timp pentru că revin la aceleași pasaje în momente diferite și ele îmi spun lucruri diferite în funcție de ce se întâmplă în acea săptămână cu copiii mei – pasajul despre cum adolescentul are nevoie de "un mediu care să îi permită să experimenteze viața socială în toate aspectele ei" l-am citit prima dată ca pe o idee pedagogică abstractă, dar când fiul meu mi-a cerut să îl las să meargă singur cu prietenii într-o excursie de trei zile, acel pasaj a devenit brusc foarte concret și foarte înspăimântător și foarte necesar.
Montessori, Maria. Descoperirea copilului (titlu original: The Discovery of the Child). Deși această carte se concentrează pe copiii mai mici, conține principiile fundamentale ale pedagogiei montessoriene pe care le-am încercat să le traduc și să le aplic la adolescenți – ideea de "mediu pregătit", conceptul de "observator care dispare", înțelegerea că educația autentică vine prin experiență directă nu prin instrucțiune verbală, recunoașterea că fiecare copil are o vocație interioară care trebuie descoperită nu impusă.
Am citit această carte când fiul meu era în clasa întâi și am fost fascinat de descrierile lui Montessori despre cum copiii de șase ani învață să citească și să scrie printr-un proces de explorare liberă ghidată, dar nu am făcut conexiunea – stupidă din partea mea în retrospectivă – că aceleași principii se aplică și la cincisprezece ani, doar că la cincisprezece ani copilul nu învață să citească ci învață cine este el ca persoană separată de părinți, învață cum să își asume responsabilitatea pentru propriile alegeri, învață să își articuleze propriul sistem de valori.
Montessori, Maria. Educația pentru o lume nouă (titlu original: Education for a New World). În această carte, scrisă în contextul celei de-a doua conflagrații mondiale când Montessori încerca să articuleze cum educația poate contribui la construirea unei societăți mai pașnice, găsesc ideea care a devenit centrală în propria mea reflecție: că educația nu este pregătire pentru viață ci este viața însăși, că copilul nu învață pentru viitor ci învață prin prezent, și că această învățare prin prezent este singura care produce adulți capabili de a se adapta și de a crea în loc să reproducă pur și simplu ce au fost învățați.
Surse secundare – Interpretări ale pedagogiei Montessori
Lillard, Paula Polk. Montessori: A Modern Approach. O introducere clară în principiile montessoriene, scrisă de cineva care a trăit și predat în sistemul Montessori, pe care am citit-o când încercam să înțeleg dacă principiile acestea teoretice pot fi aplicate în realitatea familiei obișnuite, nu doar în școlile Montessori special pregătite, și care mi-a dat încrederea că da, pot, chiar dacă va fi haotic și inconsistent și departe de perfecțiunea ideală descrisă în cărți.
Standing, E. M. Maria Montessori: Her Life and Work. Biografie și analiză a operei lui Montessori scrisă de cineva care a colaborat cu ea, care mi-a ajutat să înțeleg contextul istoric în care au apărut ideile ei și cum aceste idei erau radicale pentru vremea lor și rămân în multe privințe radicale și acum, în special ideea că copilul trebuie tratat cu același respect pe care îl acordăm adulților, că vârsta mică nu justifică coerciția sau manipularea.
Surse complementare – Psihologia dezvoltării
Steinberg, Laurence. The Age of Opportunity: Lessons from the New Science of Adolescence. Această carte, pe care am descoperit-o întâmplător într-o librărie când căutam cu disperare ceva care să mă ajute să înțeleg de ce fiul meu devenise brusc de nerecunoscut, combină cercetarea neurobiologică contemporană despre cum se dezvoltă creierul adolescent cu sfaturi practice despre cum părinții pot naviga această perioadă, și citind-o am înțeles pentru prima dată că multe comportamente care mă exasperau – impulsivitatea, schimbările de dispoziție, nevoia de risc – nu sunt defecte de caracter ci sunt rezultatul unui creier care se reconstruiește fundamental.
Am fost în special impresionat de capitolul despre cum cortexul prefrontal, partea creierului responsabilă pentru planificarea pe termen lung și controlul impulsurilor, este ultima care se maturizează, fapt care explică de ce adolescentul poate fi simultan incredibil de inteligent în gândirea abstractă și incredibil de prost în luarea deciziilor practice, și această înțelegere mi-a dat răbdare în momentele când altfel aș fi explodat de frustrare.
Siegel, Daniel J. Brainstorm: The Power and Purpose of the Teenage Brain. O altă carte despre neurobiologia adolescenței, scrisă într-un stil mai accesibil decât Steinberg, care m-a ajutat să văd comportamentele adolescente nu ca pe probleme care trebuie rezolvate ci ca pe adaptări evolutive care au sens din perspectiva supraviețuirii speciei – nevoia de a-și asuma riscuri îi pregătește pe adolescenți să exploreze teritorii noi, sensibilitatea sporită față de opinia grupului îi ajută să își construiască alianțe sociale esențiale pentru supraviețuire, distanțarea de părinți este necesară pentru a deveni adulți independenți.
Siegel are un capitol despre "conectivitatea cu sine" pe care l-am copiat integral în jurnalul meu și la care mă întorc constant, despre cum adolescența este momentul când tânărul dezvoltă capacitatea de a avea o relație interioară cu sine însuși, de a se observa pe sine gândind și simțind, și cum această capacitate este fundamentul sănătății psihice în viața adultă.
Surse despre comunicare și relații
Faber, Adele și Mazlish, Elaine. How to Talk So Teens Will Listen & Listen So Teens Will Talk. O carte profund practică, plină de scenarii concrete și dialoguri model, pe care soția mea a dat-o peste mine într-o seară când tocmai avusesem o ceartă prostească cu fiul meu în care eu îi spuneam că trebuie să își facă temele și el îmi răspundea că nu are rost pentru că oricum sistemul educațional este stupid și eu mă enervam că nu poate să argumenteze fără să folosească cuvântul "stupid" și totul degenerase într-un conflict despre ton și respect în loc să fie despre substanță.
Am învățat din această carte – și mi-a luat mult timp și multe repetări pentru că instinctele mele vechi de comunicare sunt profund înrădăcinate – am învățat diferența între a răspunde la conținutul a ceea ce spune adolescentul și a răspunde la emoția din spatele conținutului, și cum de multe ori emoția este ce are nevoie să fie recunoscută înainte să putem avea orice conversație productivă despre conținut.
Gottman, John și DeClaire, Joan. Raising An Emotionally Intelligent Child. Deși cartea nu este specific despre adolescenți, principiile despre validarea emoțiilor, despre diferența între acceptarea sentimentelor și acceptarea comportamentelor, despre cum să creezi conexiune înainte de corecție, au fost esențiale în transformarea modului în care comunic cu copiii mei, și în special ideea că momentele de criză emoțională nu sunt obstacole în calea educației ci sunt oportunitățile cele mai importante pentru educație.
Surse filosofice și culturale
Knausgård, Karl Ove. Lupta mea (seria autobiografică în șase volume, titlu original: Min Kamp). Nu este o carte despre educație sau despre adolescență în sens pedagogic, dar este o explorare obsesivă a propriei vieți, a propriei copilării și paternități, scrisă în acel stil hiperdetaliat și introspectiv care a influențat profund modul în care am scris propriul meu text, convingerea lui Knausgård că adevărul se află în detaliile concrete și banale ale existenței cotidiene, nu în generalizările abstracte, că onestitatea brutală despre propriile eșecuri și confuzii este mai valoroasă decât prezentarea unei imagini perfectionate.
Am citit aceste volume în paralel cu experiența de a fi părinte de adolescent și am recunoscut în descrierile lui Knausgård despre relația cu proprii săi copii aceeași amestecătură de iubire copleșitoare și exasperare constantă, aceeași întrebare obsesivă dacă face lucrurile corect sau îi distruge fără să își dea seama, același sentiment de inadecvare în fața responsabilității de a forma un alt om.
Cusk, Rachel. A Life's Work: On Becoming a Mother. O carte despre maternitate timpurie care este surprinzător de relevantă pentru paternitatea adolescenței pentru că vorbește cu o onestitate rară despre ambivalența maternității, despre cum poți iubi pe cineva profund și simultan să simți că prezența lor îți consumă identitatea, despre cum rolul de părinte te transformă în moduri pe care nu le-ai anticipat și nu le-ai ales, și această onestitate m-a dat voie să recunosc propriile mele ambivalențe fără să mă simt un monstru.
Skenazy, Lenore. Free-Range Kids: How to Raise Safe, Self-Reliant Children (Without Going Nuts with Worry). O carte care contestă cultura contemporană a supraprotecției, care argumentează că dând copiilor mai multă libertate și mai puține supraveghere constantă îi pregătim mai bine pentru viața de adult, și care mi-a dat limbajul și argumentele pentru a rezista propriilor mele anxietăți și presiunilor sociale care îmi spun constant că orice risc pe care îl las copilul meu să și-l asume este o formă de neglijență parentală.
Surse despre memorie și identitate
Proust, Marcel. În căutarea timpului pierdut (titlu original: À la recherche du temps perdu). Nu despre educație sau despre adolescență, ci despre cum memoria funcționează, cum trecutul persistă în prezent, cum identitatea noastră este construită din straturi de experiențe și senzații care pot fi reactivate de cele mai banale triggere, și această înțelegere a memoriei involuntare m-a ajutat să recunosc cum propriile mele amintiri despre adolescență colorează constant modul în care îl percep pe fiul meu, cum când îl văd pe el văd și pe mine la aceeași vârstă, și cum trebuie să separ cele două pentru a-l vedea pe el cu adevărat.
Am scris secțiunile despre propriile mele amintiri din adolescență după ce recitisem primele volume din Proust și am fost profund influențat de metoda lui de a lăsa gândul să meandeze liber, urmărind asociațiile în loc să le impună o structură artificială, lăsând digresiiunile să se dezvolte organic pentru că adevărul se află adesea în digresiuni, nu în linia principală a narațiunii.
Notă finală: Acesta nu este un catalog complet al tuturor cărților pe care le-am citit în procesul de scriere a acestui text – sunt multe altele pe care le-am răsfoit, le-am abandonat la jumătate, le-am citit și am uitat, le-am citat mental fără să îmi amintesc sursa – ci este o listă a celor care au lăsat urme vizibile în gândirea mea, care mi-au schimbat modul de a vedea paternitatea și adolescența, care revin în mintea mea constant când încerc să navighez provocările zilnice ale acestei perioade, și care, sper, vor fi utile și altora care caută nu răspunsuri definitive – pentru că astfel de răspunsuri nu există – ci companionship în confuzie, confirmarea că și alții se luptă cu aceleași întrebări imposibil de răspuns despre cum să iubești pe cineva și simultan să îl lași să plece.
