Scrisoare către fiul meu despre puterea care nu corupte
Fiul meu, Îți scriu acum, când ai șaisprezece ani și jumătate și când mă privești uneori cu acel amestec de respect și îndoială pe care l-am văzut și eu în ochii mei când îl priveam pe bunicul tău, pentru că am înțeles ceva despre timp și despre felul în care lucrurile pe care nu le spui la momentul potrivit se pierd pentru totdeauna în nerostit. Stau în biroul meu din Botoșani, în noaptea asta de ianuarie când afară ninge în tăcere și orașul doarme sub stratul acela de alb care face totul să pară mai curat decât este cu adevărat, și mă gândesc că există un moment în viața fiecărui tată când trebuie să-și spună fiului lucrurile esențiale, nu ca pe niște predici sau lecții morale, ci ca pe niște instrumente de supraviețuire pe care ți le dă înainte să pleci într-o călătorie lungă unde el nu te mai poate însoți.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Ai crescut în ultimii ani cu o viteză care m-a luat prin surprindere – nu fizic, deși și asta, ci în felul în care gândești, în felul în care vorbești cu oamenii, în felul în care părinții tăi au început treptat să nu mai fie centrul universului tău ci niște prezențe periferice, necesare dar nu vitale, așa cum e firesc și sănătos. Te văd cum te mișți prin lume cu o încredere pe care eu nu o aveam la vârsta ta, cum vorbești în grupuri de oameni fără să-ți tremure vocea, cum iei decizii rapide și uneori chiar înțelepte, cum alți adolescenți te caută pentru sfaturi sau aprobare, și recunosc în toate astea semnele timpurii ale puterii – nu puterea în sens bombastic, politică sau administrativă, ci acea putere subtilă pe care o dobândim când ceilalți încep să ne asculte, să ne urmeze, să ne acorde încredere și autoritate fără ca noi să o cerem explicit.
Și tocmai pentru că văd aceste semne, tocmai pentru că tu ești genul de om care va ajunge aproape inevitabil într-o poziție de autoritate – fie că va fi într-o companie, fie într-o comunitate, fie pur și simplu în cercul tău de prieteni sau mai târziu în propria ta familie – tocmai de aceea simt nevoia să-ți spun acum, înainte să se întâmple, despre capcanele pe care puterea le întinde chiar și celor care pornesc la drum cu intenții curate, cu bun simț, cu modestie și empatie. Pentru că, vezi tu, am învățat în acești patruzeci și cinci de ani ai mei, din propriile mele greșeli mici și mari, din observarea altora care au urcat și au căzut, din lecturile mele obsesive și din conversațiile purtate în miezul nopții cu mine însumi, că cele mai mari trădări ale sinelui nu le comit oamenii răi care devin puternici, ci oamenii buni care, ajunși în poziții de putere, uită treptat, imperceptibil, milimetru cu milimetru, cine au fost înainte.
Am amânat mult timp să îți scriu despre asta. M-am gândit să aștept până vei fi mai mare, mai experimentat, până când vei înțelege din proprie experiență despre ce vorbesc. Dar apoi mi-am amintit de un lucru pe care l-am citit în jurnalele lui Tolstoi, că învățăturile morale pe care le primești după ce ai greșit deja sunt ca medicamentele date după ce moartea a survenit – corecte, probabil, dar complet inutile. Și nu vreau să fiu acel tată care îți oferă înțelepciune retrospectivă, care îți spune "ți-am zis eu" când va fi prea târziu, când vei fi făcut deja greșelile care te vor fi schimbat într-un om pe care nu l-ai fi recunoscut dacă te-ai fi întâlnit pe stradă cu el acum, la șaisprezece ani și jumătate.
Acum trei săptămâni am fost la o întâlnire cu un primar dintr-un oraș de lângă Botoșani, un om care în urmă cu cincisprezece ani era profesor de liceu și despre care toți spuneau că e genul acela rar de om integru, dedicat, care face meseria din vocație nu din obligație. L-am cunoscut atunci, îmi amintesc vag figura lui slabă și felul în care vorbea încet cu elevii, cu o răbdare pe care eu nu am avut-o niciodată. Iar acum, privind omul care ședea în fața mea în biroul acela prea luxos pentru veniturile oficiale ale unui primar dintr-un oraș mic, ascultând tonul lui condescendent și modul în care vorbea despre "cetățenii mei" ca și cum ar fi fost niște copii neascultători care au nevoie de mâna lui fermă, am văzut ce face puterea cu un om bun în cincisprezece ani. Nu devenise un monstru, nu furase probabil nimic substanțial, nu făcuse rău cu intenție – dar devenise un om gol pe dinăuntru, un om care își crede propriile minciuni, care nu mai aude ce spun ceilalți pentru că e prea ocupat să asculte ecoul propriei voci reflectându-se în pereții puterii.
Și în mașină, întorcându-mă acasă pe drumul acela lung prin câmpiile Moldovei unde zăpada începea să se așeze pe brazde, m-am gândit la tine și m-a cuprins o teamă pe care nu o pot descrie altfel decât ca pe o strângere fizică în piept. Nu teama că vei deveni corupt în sens clasic – știu că în tine există niște fundamente morale solide pe care le-am văzut construindu-se an de an. Ci teama mai subtilă că vei deveni acel om bun care și-a pierdut contactul cu propria umanitate, acel om care face lucruri bune din poziții de putere dar nu mai simte ce simt ceilalți, nu mai vede realitatea lor, nu mai înțelege că autoritatea lui e doar un acord social temporar, nu o calitate intrinsecă a ființei lui.
De aceea îți scriu această scrisoare lungă, care va fi probabil prea lungă pentru atenția ta de adolescent obișnuit cu clipuri de treizeci de secunde și mesaje de trei rânduri, dar pe care te rog să o citești până la capăt, nu acum neapărat, ci poate peste câțiva ani, când vei simți că ai nevoie de ea. Îți voi spune ce au știut anticii despre putere și umilință, înainte ca știința să existe, doar din observarea atentă a naturii umane pe parcursul mileniilor. Îți voi spune ce confirmă cercetările neurobiologice moderne despre felul în care puterea ne recablează literalmente creierul, ne schimbă chimia emoțiilor, ne orbește empatic fără să ne dăm seama. Și îți voi arăta, prin ochii scriitorilor care au înțeles profunzimile sufletului omenesc mai bine decât orice psiholog, cum arată în concret un om care a căzut în capcana puterii și cum arată unul care a reușit să o evite.
Nu îți scriu ca să te sperii sau să te fac să te temi de succes. Dimpotrivă. Îți scriu pentru că vreau să fii puternic, vreau să ajungi în poziții de autoritate, vreau să conduci și să influențezi lumea în bine. Dar vreau ca atunci când vei fi acolo, în vârful ierarhiei, să păstrezi acele calități care te fac om – bunul simț care îți permite să distingi esențialul de futilități, modestia care îți arată că valoarea ta nu stă în funcția pe care o ocupi, și mai ales empatia, acea capacitate de a simți ce simt ceilalți, fără care orice putere devine în cele din urmă o formă de tiranie, fie ea chiar și benevolentă.
Între paginile care urmează nu vei găsi reguli sau pași de urmat. Vei găsi în schimb trei perspective complementare asupra aceleiași adevăruri fundamentale: că puterea corupte nu prin răutate, ci prin uitare – uitarea a cine ești cu adevărat când despoi titlurile și funcțiile, uitarea a cum e să fii fără putere și să depinzi de bunăvoința altora, uitarea că ceilalți sunt tot atât de reali și de importanți ca tine, chiar dacă nu au autoritatea ta. Și că singura apărare împotriva acestei uitări este vigilența constantă, efortul zilnic de a rămâne conectat la propria umanitate și la umanitatea celorlalți, chiar când totul în jurul tău – sistemul, oamenii, chiar și propriul tău creier – te împinge spre detașare și aroganță.
Citește-mă cu răbdare, fiul meu. Citește-mă nu ca pe un tată care predică, ci ca pe un om care a văzut destule pentru a ști că există anumite adevăruri care merită transmise din generație în generație, și că momentul potrivit pentru a le spune nu e după ce s-au verificat în propria carne, ci înainte, când mai există timp pentru a fi pregătit.
Cu toată dragostea și cu toată îngrijorarea unui tată care vrea să te vadă puternic, dar nu vrea să te piardă în putere,
Tatăl tău
PARTEA I: IATĂ CE ȘTIAU ANTICII
Dimensiunea spirituală - Umilința ca forță, nu slăbiciune
Înainte să existe laboratoarele cu scanere cerebrale, înainte să putem măsura nivelurile de cortizol și dopamină, înainte ca psihologia să devină știință și să poată dovedi cu grafice și statistici ceea ce intuiau deja înțelepții antici, oamenii observau. Priveau cu atenție – cu acea atenție pe care noi astăzi nu o mai avem pentru că suntem prea ocupați să fotografiem lucrurile ca să le privim cu adevărat – și vedeau tiparele care se repetau: cum omul blând devine dur când primește putere, cum omul generos devine zgârcit când are de administrat averea altora, cum omul care ascultă devine surd când ceilalți trebuie să-l asculte pe el.
Și pentru că nu aveau cuvinte științifice cu care să descrie aceste transformări, pentru că nu puteau vorbi despre activarea amigdalei sau despre reducerea activității neuronale în zonele responsabile cu empatia, ei au folosit cuvintele pe care le aveau la îndemână – cuvinte despre suflet, despre spirit, despre virtute și păcat. Dar nu te lăsa amăgit de această terminologie care ție, adolescent crescut într-o lume secularizată și scientistă, ți se va părea învechită sau naivă. Sub suprafața acestor cuvinte religioase sau spirituale se ascunde o înțelegere profundă a naturii umane, o înțelegere pe care noi, cu toată tehnologia noastră, abia acum începem s-o confirmăm prin metode empirice.
Stau acum la biroul meu și am în fața ochilor trei cărți vechi, din acelea care miros a hârtie îngălbenită și a timp trecut: o traducere a Tao Te Ching pe care am cumpărat-o în urmă cu douăzeci de ani de la o anticariat din București, când eram student și credeam că înțelepciunea orientală o să-mi rezolve cumva confuzia interioară; o ediție uzată a Evangheliilor în versiunea Cornilescu, moștenită de la bunica ta pe care nu ai cunoscut-o dar care obișnuia să citească câte un pasaj în fiecare seară înainte de culcare; și scrierile lui Marco Aurelius în traducerea lui C.C. Giurescu, pe care am descoperit-o întâmplător într-o librărie de carte veche din Iași și care mi-a schimbat felul în care mă gândeam la putere și responsabilitate. Sunt cărți pe care le-am citit și recitit de-a lungul anilor, uneori cu entuziasm, alteori cu plictiseală, mereu găsind în ele lucruri diferite în funcție de cine eram eu în momentul acela.
Și în noaptea asta, pregătindu-mă să-ți scriu despre ceea ce înțelegeau anticii despre putere, le răsfoiesc din nou și mă lovește cu putere – aproape fizic, ca o lovitură în piept – cât de mult știau ei, fără să aibă niciun instrument științific, doar din observarea atentă și onestă a propriilor lor slăbiciuni și a slăbiciunilor celorlalți. Știau lucruri pe care noi, oamenii moderni, le-am uitat, pentru că am devenit arogant în încrederea noastră în progres și tehnologie, și credem că cei din trecut erau primitivi sau naivi doar pentru că nu aveau smartphone-uri sau internet.
Dar când citești textele acestea vechi – și te rog, fiul meu, să le citești într-o zi, nu pentru mine, ci pentru tine – descoperi că ei înțelegeau un adevăr fundamental pe care noi îl neglijăm constant: că puterea nu e un lucru neutru pe care îl folosești după cum vrei, ci o forță care te transformă pe tine, cel care o deține, adesea fără ca tu să-ți dai seama că te transformă. Ei știau că puterea e ca vinul – în cantități mici poate să te relaxeze și să te facă mai curajos, dar în cantități mari îți alterează percepția realității, te face să spui lucruri pe care nu le-ai spune altfel, te transformă într-un om pe care dimineața, când te trezești, nu-l mai recunoști.
Și soluția lor la această problemă nu era să eviți puterea – pentru că ei înțelegeau că societatea are nevoie de conducători, de administratori, de oameni care să ia decizii și să își asume responsabilitatea – ci să cultivi în tine însăți, ca pe o grădină care trebuie îngrijită zilnic, o anumită atitudine interioară pe care o numeau umilință. Dar nu umilința în sensul în care o înțelegem noi astăzi, ca pe o slăbiciune sau o formă de autocenzură permanentă, ci umilința ca pe o formă supremă de luciditate, ca pe o capacitate de a vedea lucrurile așa cum sunt cu adevărat, fără iluziile pe care puterea le creează automat în mintea celui care o deține.
Pentru că, vezi tu, când ancii vorbeau despre umilitate, ei nu spuneau: fii mic, fii neînsemnat, fă-te invizibil, nu te afirma. Nu. Ei spuneau: fii conștient de limitele tale reale, nu te înșela pe tine însuți crezând că puterea pe care o ai vine din ceva special în tine, nu uita că fără funcția ta, fără titlul tău, fără haina autorității, ești doar un om ca toți oamenii, cu aceleași slăbiciuni, aceleași fricii, același vid interior pe care îl avem cu toții și pe care încercăm să-l umplem cu diverse lucruri – unii cu dragoste, alții cu muncă, alții cu putere.
Am văzut asta în propria mea viață, la scară mică, pe propriile mele greșeli minuscule. Mă gândesc acum la perioada în care conduceam o echipă de vreo zece oameni într-un proiect pentru o primărie din județul nostru, acum șase sau șapte ani. Nu era mare lucru – nu eram CEO la o corporație, nu conduceam mii de oameni, nu luam decizii care să afecteze vieți întregi. Dar pentru mine, în contextul acela, era prima dată când aveam cu adevărat autoritate, când deciziile mele contau, când oamenii trebuiau să facă ce le spuneam eu să facă. Și mi-amintesc cum, treptat, pe parcursul a doar câteva luni, am început să mă comport altfel. Nu brusc, nu dramatic – nu m-am trezit într-o dimineață transformat în tiran. Dar milimetru cu milimetru, conversație cu conversație, am început să ascult mai puțin, să vorbesc mai mult, să mă enervez când cineva punea la îndoială deciziile mele, să-mi justific greșelile în loc să le recunosc, să-mi atribui succesele și să dau vina pe alții pentru eșecuri.
Și mi-a trebuit ca Ioana, mama ta, să-mi spună într-o seară, după ce veneam de la birou și mă plângeam că echipa nu înțelege viziunea mea și că sunt încăpățânați și needucați: "Auzi cum vorbești? Asculți-te pe tine vorbind?" Mi-a trebuit ca ea, singura persoană din viața mea care nu avea nimic de câștigat sau de pierdut din puterea mea profesională mică și insignifiantă, să-mi spună adevărul în față, fără menajamente. Și mi-amintesc cum, în momentul acela, m-am simțit insultat, atacat, neînțeles – toate răspunsurile clasice ale omului care și-a pierdut contactul cu realitatea. Și abia a doua zi, după ce am dormit prost și m-am gândit toată noaptea la ce mi-a spus, am reușit să văd, cu o claritate dureroasă și umilitoare, că devenisem exact genul acela de om pe care eu însumi îl criticam când îl vedeam la alții.
Asta știau anticii: că transformarea se întâmplă fără să o observi, că puterea te schimbă pe dinăuntru înainte să te schimbe pe dinafară, că în momentul în care simți că ai dreptul la putere, că o meriți, că ești special și diferit de ceilalți tocmai pentru că ai ajuns acolo – în momentul acela ai pierdut deja bătălia cu propriul tău ego.
De aceea toate tradițiile spirituale autentice, de la Taoism la Creștinism, de la Budism la Stoicism, vorbesc obsesiv despre umilință. Nu pentru că ar vrea să creeze oameni slabi sau supuși, ci pentru că înțelegeau că umilința – capacitatea de a te vedea pe tine însuți cu onestitate brutală, fără iluzii flatante – este singura apărare reală împotriva corupției pe care puterea o aduce inevitabil cu ea. Ei știau că omul care se crede umil nu este umil deloc, că adevărata umilitate vine din cunoașterea propriei tale limitări și a propriei tale capacități infinite de autoamăgire.
În paginile care urmează îți voi vorbi despre trei lecții fundamentale pe care le-au înțeles mințile acestea vechi, străvechi, care au privit natura umană fără apărările și justificările pe care noi le-am construit în jurul nostru. Îți voi vorbi despre paradoxul puterii adevărate – că cu cât te golești de aroganță, cu atât poți conține mai mult. Îți voi vorbi despre puterea ca responsabilitate sacră, nu ca privilegiu personal – despre diferența fundamentală între a administra puterea în numele altora și a o deține pentru tine. Și îți voi vorbi despre păzirea inimii în mijlocul laudelor și al supunerii – despre cum să rămâi tu însuți când toată lumea în jurul tău te împinge să te crezi mai mult decât ești.
Nu sunt lecții abstracte sau teoretice. Sunt instrumente practice de supraviețuire spirituală pentru momentul în care vei avea putere – și vei avea, sunt sigur de asta – și când vei simți tentația, dulcea și seducătoarea tentație, de a crede că puterea ta vine din ceva special în tine, nu din circumstanțe temporare și din încrederea pe care alții au ales să ți-o acorde.
Așa că respiră adânc, fiul meu, și hai să vedem ce înțelegeau ei, cei vechi, despre cum să rămâi om când ceilalți te tratează ca și cum ai fi ceva mai mult.
1. Paradoxul puterii adevărate: Cu cât te golești, cu atât poți conține mai mult
Stau acum la biroul meu și privesc afară pe geam, în curte, unde tu, fiul meu, lucrezi de vreo jumătate de oră la ceva care pare a fi o încercare de a repara bicicleta veche pe care ai găsit-o în șopron săptămâna trecută, ruginită și părăsită de ani de zile, și pe care ai decis subit, cu acea hotărâre pe care adolescenții o au pentru proiectele lor inexplicabile, că o vei readuce la viață. Te văd cum te apleci, cum ridici roata din față, cum o examinezi, cum o lași la loc, cum iei o cheie, o întoarci de două ori, o lași jos frustrat, cum te ridici în picioare și pui mâinile în șolduri privind bicicleta cu acea privire pe care o recunosc, pentru că e aceeași privire pe care o am și eu când un proiect nu merge așa cum mi-am imaginat – o privire care e jumătate determinare și jumătate disperare. Și mă gândesc, privind această scenă banală de sâmbătă dimineață în curtea casei noastre din Botoșani, cum să-ți explic ceva care pare la prima vedere absurd, paradoxal, contradictoriu cu tot ce ni se spune despre cum să reușim în viață.
Pentru că, vezi tu, tot ce auzi în jurul tău – la școală, în filmele pe care le vezi, în cărțile de dezvoltare personală pe care poate le-ai răsfoit, în discursurile motivaționale de pe internet – îți spune că pentru a avea putere trebuie să fii plin: plin de încredere, plin de viziune, plin de certitudini, plin de răspunsuri, plin de prezență și de forță și de autoritate vizibilă. Îți spune să ocupi spațiul, să-ți afirmi vocea, să nu lași pe nimeni să te eclipseze, să fii cel mai vocal, cel mai vizibil, cel mai imposibil de ignorat. Și dacă nu ești astfel, dacă ești cumva mai retras, mai ascultător, mai puțin zgomotos cu autoritatea ta, atunci ești perceput ca slab, ca ezitant, ca cineva care nu știe să conducă.
Dar uite că acum două mii și cinci sute de ani, un om pe nume Lao Tzu, despre care nu știm aproape nimic cu certitudine – poate a existat, poate nu, poate a fost un singur om, poate au fost mai mulți care au scris sub același nume, nu contează în fond – a scris ceva care răstoarnă complet această logică. În Tao Te Ching, în capitolul șaptesprezece, scrie așa: "Cel mai mare conducător este cel pe care oamenii abia îl simt. Următorul este conducătorul pe care îl iubesc și îl laudă. Următorul este cel de care se tem. Cel mai rău este cel pe care îl disprețuiesc. Când conducătorul celui mai mare își termină treaba, oamenii spun: am făcut-o noi înșine."
Prima dată când am citit aceste rânduri aveam douăzeci și ceva de ani și lucram ca programator la o firmă mică din Iași, unde șeful meu era exact opusul a ceea ce descria Lao Tzu – era zgomotos, prezent peste tot, implicat în fiecare decizie mică, verificând fiecare linie de cod pe care o scriam, comentând fiecare alegere pe care o făceam, lăsându-ne să înțelegem în fiecare moment că nimic nu se întâmplă fără aprobarea lui, că el e creierul operațiunii și noi suntem doar mâinile care execută viziunea lui superioară. Și citind aceste cuvinte ale lui Lao Tzu, m-am gândit: asta e frumos ca poezie, ca ideal filosfic abstract, dar în lumea reală, în lumea în care eu trăiesc și lucrez, conducătorul pe care oamenii abia îl simt nu e un mare conducător, e un conducător absent, un conducător care nu-și face treaba, care lasă lucrurile să meargă de la sine.
Dar apoi, câțiva ani mai târziu, am lucrat pentru o vreme cu un om – nu-i voi spune numele, pentru că încă mai e activ în domeniul lui și nu vreau să-l fac să pară un fel de saint, pentru că nu era, avea și el defectele lui – care conducea un departament întreg la o instituție publică din județ, vreo treizeci de oameni sub responsabilitatea lui, bugete mari, proiecte complexe, deadline-uri stricte, toate ingredientele care de obicei produc manageri controlori și stresați și zgomotoși. Și prima dată când am participat la o ședință condusă de el, m-am simțit dezorientat, pentru că nu părea să conducă nimic. Vorbea puțin. Punea întrebări. Asculta răspunsurile cu o atenție reală, nu cu acea atenție falsă pe care o au cei mai mulți șefi, care de fapt doar așteaptă să termine celălalt ca să poată ei să vorbească. Nu își impunea niciodată punctul de vedere prin forță sau prin ridicarea vocii. Nu spunea "Hotărăsc eu și se face așa" sau "Eu știu mai bine". Spunea lucruri de genul "Ce crezi tu că ar fi mai bine?" sau "Ajută-mă să înțeleg de ce ai această îngrijorare" sau "Poate am ratat eu ceva, explică-mi din nou logica ta".
Și prima mea reacție, crescut cum eram în cultura asta corporatistă și ierarhică în care trăim, a fost să-l percep drept slab, drept indecis, drept cineva care nu are coloană vertebrală să-și asume o decizie. Dar apoi, pe parcursul lunilor în care am colaborat cu departamentul lui, am început să observ ceva curios: oamenii lui lucrau mai bine decât orice altă echipă cu care lucrasem până atunci. Nu pentru că se temeau de el – nu se temeau deloc. Nu pentru că îl iubeau și îl idolatrizau – deși îl respectau enorm. Ci pentru că, într-un fel pe care nu-l înțelegeam încă pe atunci, prezența lui retrasă, ascultătoare, răbdătoare, creștea cumva spațiul în care ei puteau să se manifeste.
Mă gândesc acum la expresia pe care Lao Tzu o folosește – "cel pe care oamenii abia îl simt" – și realizez că nu vorbește despre absență sau despre slăbiciune sau despre lipsa de implicare. Vorbește despre un fel de putere atât de sigură pe ea însăși încât nu simte nevoia să se afirme constant, să se dovedească mereu, să lase urme vizibile peste tot ca să demonstreze că există. E ca și diferența dintre un tată care trebuie să-și reamintească constant copilului "Eu sunt tatăl tău, eu stabilesc regulile aici, eu comand" – un tată nesigur în fond pe autoritatea lui – și un tată a cărui prezență e atât de stabilă, atât de de încredere, încât copilul nici nu se gândește să o conteste, nu din frică ci din respect natural și din sentimentul de siguranță pe care această stabilitate o oferă.
Și mă uit acum din nou la tine în curte – ai reușit cumva să scapi roata din nou și acum încerci s-o pui la loc, și văd frustrarea cum ți se citește pe față, și simt în mine acea tentație pe care o simt adesea, tentația de a ieși afară și să-ți arăt eu cum se face, să preiau controlul, să-ți demonstrez că eu știu și tu nu știi, să rezolv problema rapid și eficient și să-ți demonstrez astfel superioritatea mea de adult care a mai reparat biciclete în viață. Dar mă opresc. Rămân pe scaunul meu. Mă uit și tac. Pentru că știu – deși instinctul meu e altul – că dacă ies acum și preiau controlul, îți iau ție posibilitatea de a învăța, îți iau satisfacția descoperirii, îți iau acel moment în care, după ce vei reuși în sfârșit să pui roata la loc, vei simți că TU ai făcut-o, nu eu pentru tine.
Asta înseamnă "cu cât te golești, cu atât poți conține mai mult" – înseamnă că puterea adevărată stă în capacitatea de a crea spațiu pentru alții să se manifeste, nu în a umple tu tot spațiul disponibil cu prezența ta. E contrariul a tot ce pare logic la prima vedere, pentru că noi credem că dacă nu suntem peste tot, dacă nu controlăm totul, dacă nu ne afirmăm constant, atunci pierdem puterea. Dar adevărul e exact invers: cu cât încerci să controlezi mai mult, cu cât îți afirmi mai zgomotos autoritatea, cu atât devii mai fragil, pentru că puterea ta depinde acum de vigilența ta constantă, de capacitatea ta de a fi prezent peste tot și de a verifica totul.
În Evanghelie, Iisus spune ucenicilor săi ceva similar, deși în cuvinte diferite, dintr-o cultură diferită, la două mii de kilometri distanță și câteva secole după Lao Tzu: "Cel dintâi să fie cel din urmă slujitor." Și iarăși, la prima vedere, sună absurd, contradictoriu, imposibil. Cum să fii și prim și din urmă în același timp? Cum să fii și conducător și slujitor? Dar dacă stai și te gândești – și te rog să stai și să te gândești la asta, chiar dacă nu ești religios, chiar dacă Evanghelia nu înseamnă nimic pentru tine ca text sacru, pentru că adevărul din ea nu depinde de credința ta sau necredința ta – realizezi că vorbește despre aceeași inversare a logicii puterii pe care o vorbește și Lao Tzu.
Slujitorul în Evanghelie nu e sclavul, nu e cel umilit și dezumanizat și forțat să servească. E cel care alege, din libertate și din putere, să-și folosească capacitățile în slujba altora, nu în slujba propriului ego. E Maria, mama mea, care a lucrat toată viața ca asistentă medicală la spitalul din oraș, și pe care am văzut-o de mii de ori cum vorbește cu pacienții, cum îi ascultă, cum le ține mâna când sunt speriați înainte de o procedură medicală, cum le explică cu răbdare lucruri pe care doctorii le-au spus repede și tehnic și incomprehensibil. Și doctorii aceia, care erau oficial șefii ei, care aveau autoritatea medicală supremă, care luau deciziile importante și care aveau salariile mari și respectul social – ei dependeau de ea. Dependeau de capacitatea ei de a crea relația de încredere cu pacienții, de a observa simptomele pe care ei le ratau pentru că erau prea ocupați și prea importanți ca să stea de vorbă mai mult de doi minute, de a ține lucrurile organizate și funcționale în timp ce ei se ocupau cu partea glorioasă și vizibilă a meseriei.
Și ea nu era slabă. Era poate cea mai puternică persoană din acel spital, dar puterea ei nu striga, nu se afirma, nu cerea recunoaștere. Era acolo, constantă, de încredere, făcând ceea ce trebuia făcut, creând spațiul în care alții puteau să funcționeze. Asta înseamnă "cel dintâi să fie cel din urmă slujitor" – înseamnă că adevărata putere nu stă în a fi servit, ci în a servi atât de bine încât ceilalți pot să-și facă treaba lor mai bine. Înseamnă că cea mai înaltă formă de conducere nu e să-i faci pe oameni să facă ce vrei tu, ci să creezi condițiile în care ei pot să facă ce trebuie făcut, din propria lor motivație, din propria lor înțelegere, din propriul lor angajament.
Mă gândesc la șeful meu zgomotos de la prima firmă, cum era mereu primul, mereu cel mai vizibil, mereu cel care lua creditul pentru orice succes al echipei, și cum după doi ani toată echipa s-a destrămat, oamenii au plecat unul câte unul, nu în urma unui conflict mare ci din pură epuizare de a lucra într-un spațiu în care nu mai era loc pentru ei, unde totul era ocupat de ego-ul șefului. Și mă gândesc la acel alt om, conducătorul tăcut și ascultător, și cum oamenii lui rămâneau ani de zile, cum refuzau oferte mai bune financiar de la alte organizații, cum vorbeau despre departamentul lor cu un fel de mândrie și apartenență pe care nu le vezi des în instituțiile publice românești unde de obicei oamenii sunt cinici și detașați și lucrează doar pentru salariu.
Și diferența între ei nu era că unul era competent și celălalt nu. Amândoi erau competenți tehnic. Diferența era că unul înțelegea că puterea lui stă în a se umple pe sine – cu vizibilitate, cu control, cu credit, cu dovezi că el e indispensabil – în timp ce celălalt înțelegea că puterea lui stă în a se goli de aceste nevoi ale ego-ului, în a crea vid, spațiu, posibilitate pentru ca alții să crească.
De aceea autoritatea autentică nu strigă, nu se impune, ci atrage. Pentru că oamenii simt – nu neapărat conștient, nu neapărat verbal, dar simt la nivel instinctual – diferența dintre cineva care vrea putere pentru sine și cineva care își folosește puterea pentru a-i face pe ei mai puternici. Simt când cineva îi vede ca pe instrumente pentru propria lui glorie versus când cineva îi vede ca pe scopul însuși al puterii lui. Și se vor îndrepta natural, organic, fără să fie forțați, către al doilea tip de conducător, chiar dacă primul e mai zgomotos, mai carismatic, mai vizibil.
Te-am dus anul trecut, îți amintești, la acel seminar despre leadership la care m-au invitat să vorbesc la Universitate, și vorbitorul principal era un consultant venit din București, care vorbea de o oră și jumătate despre cum să-ți impui prezența, cum să "iei ownership" (folosea termeni englezești pentru că așa e elegant acum), cum să te asiguri că vocea ta e cea mai auzită în cameră, cum să nu lași pe nimeni să-ți ia creditul pentru ideile tale. Și tu ai stat lângă mine și ai ascultat politicos, ca adolescentul bine crescut care ești, dar am văzut cum după douăzeci de minute ai început să te uiți pe telefon, să te plictisești, să aștepți să se termine. Și apoi am vorbit eu, mult mai scurt, despre un proiect pe care l-am condus pentru o școală din județ, și am vorbit despre cum am învățat să tac mai mult, să ascult ce spun profesorii care de fapt știau mult mai bine decât mine ce au nevoie copiii, cum am învățat să renunț la ideile mele preconcepute și să las soluția să se ivească din conversațiile noastre, nu din planul meu inițial.
Și după ce s-a terminat, când ne întoarceam acasă cu mașina, mi-ai spus ceva care m-a surprins și în același timp m-a umplut de o bucurie pe care nu mi-o așteptam. Mi-ai spus: "Ăla dintâi voia să-mi vândă ceva. Tu mi-ai arătat cum funcționează un lucru." Nu știai să formulezi exact ce simțeai, dar simțeai diferența dintre autoritatea care se impune prin volum și zgomot și autoritatea care atrage prin autenticitate și utilizate reală.
Și uite, chiar acum, privind pe geam, văd că ai reușit. Ai pus roata la loc. Te văd cum dai pedalele de probă, cum ridici bicicleta, cum o împingi puțin, cum zâmbești – acel zâmbet mic, satisfăcut, pe care îl am și eu când rezolv în sfârșit o problemă dificilă. Și simt în mine dorința să ies afară să te felicit, să-ți spun "Bravo, ai reușit!", dar mă opresc din nou. Pentru că dacă ies acum și fac mare caz, transform realizarea ta în ceva despre mine – despre mine ca tată care te felicită, despre mine care validează succesul tău. Iar tu nu ai nevoie de validarea mea în momentul asta. Ai nevoie de acel spațiu interior în care să savurezi singur, fără interferență, faptul că ai reușit ceva dificil prin efort propriu.
Asta e golirea despre care vorbesc textele vechi. Nu e despre a deveni invizibil sau a renunța la responsabilitate. E despre a avea suficientă încredere în propria ta valoare încât să nu mai ai nevoie să o dovedești constant. E despre a fi atât de plin pe dinăuntru – de certitudine, de calm, de știință a propriei tale valori – încât să poți fi gol pe dinafară, să nu mai ai nevoie de afirmări externe, de validări, de dovezi că ești important.
Omul nesigur pe puterea lui trebuie să o etaleze constant. Trebuie să vorbească tare ca să-l auzi. Trebuie să-și scrie numele pe tot ce atinge. Trebuie să-i amintească oamenilor în fiecare moment cine e șeful. Pentru că în sinea lui se teme – deși n-ar recunoaște niciodată – că dacă n-ar face toate astea, oamenii ar uita de el, l-ar ignora, ar merge mai departe fără el. E ca acel copil care se comportă urât la petrecere ca să atragă atenția, pentru că atenția proastă i se pare mai bună decât nicio atenție.
Dar omul cu putere autentică – și aici vine paradoxul care probabil îți va lua ani să-l înțelegi pe deplin, pentru că și mie mi-a luat – nu are nevoie de atenție pentru că e deja plin. Nu e plin de aroganță sau de importanță, ci e plin de acea liniște interioară care vine din cunoașterea exactă a cine ești, fără iluzii nici într-o direcție nici în alta. Știi că nu ești nici dumnezeu nici vierme. Ești om, cu toate limitările și toate posibilitățile pe care le implică asta. Și din această plinătate interioară poți să fii gol pe dinafară, să creezi spațiu pentru alții, să nu mai ai nevoie să ocupi toată camera cu prezența ta.
Mă uit la ceasul de pe perete – e aproape unsprezece, și știu că în curând vei intra înăuntru cu acea față transpirată și satisfăcută pe care o ai când ai lucrat cu mâinile la ceva concret, și îmi vei spune, probabil ezitant pentru că nu ești sigur cum voi reacționa, că ai reparat bicicleta. Și eu voi spune, fără să fac mare caz, "Am văzut. Bine lucrat", și tu vei merge să bei apă, și momentul va trece, aparent nesemnificativ, dar în acel moment va fi fost transmisă o lecție pe care niciun cuvânt nu o poate transmite la fel de bine: că prezența mea de tată nu stă în a rezolva problemele pentru tine sau în a-ți valida constant realizările, ci în a crea acel spațiu sigur în care tu poți să greșești, să încerci, să reușești, să devii.
Asta înseamnă paradoxul puterii adevărate, fiul meu. Cu cât te golești de nevoia de a fi văzut, lăudat, recunoscut, cu cât renunți la controlul obsesiv și la afirmarea constantă, cu atât creezi mai mult spațiu în care alții pot crește. Și ironia supremă – și aici e partea care contrazice tot ce ne spune cultura noastră narcisistă și zgomotoasă – e că acel tip de putere, puterea care nu se vede, care nu strigă, care nu se impune, e de fapt cea mai durabilă, cea mai profundă, cea mai imposibil de luat.
Pentru că puterea vizibilă, zgomotoasă, care strigă și se afirmă, depinde de menținerea constantă a spectacolului. În momentul în care te oprești din afirmat, în momentul în care pleci sau îți pierzi funcția, puterea dispare. Dar puterea tăcută, puterea care creează spațiu, puterea care servește – aceea lasă urme în oameni, îi schimbă, îi face mai buni, și aceste efecte rămân mult după ce tu ai plecat.
Când vei avea putere – și vei avea, pentru că văd în tine potențialul de a conduce – amintește-ți de bicicleta asta din curte și de tatăl care s-a uitat de la fereastră și nu a intervenit. Amintește-ți că adevărata ta putere nu va sta în câte decizii vei lua tu personal, ci în câte decizii bune vor lua oamenii tăi pentru că tu ai creat spațiul în care ei pot gândi clar. Nu va sta în cât de des îți amintești oamenilor că tu ești șeful, ci în cât de rar vor avea nevoie să fie remind-uiți de asta pentru că autoritatea ta va fi atât de naturală, atât de de la sine înțeleasă, încât va fi ca aerul – invizibilă dar esențială, prezentă peste tot dar niciodată apăsătoare.
Te auzi vând acum în casă, pașii tăi energici pe scara de la intrare, și încep să închid documentul ăsta, dar înainte să fac asta îmi dau seama de ceva pe care vreau să-l notez cât timp gândul e încă proaspăt: că lecția asta despre golit și umplut, despre putere tăcută și putere zgomotoasă, nu e ceva ce înveți o dată și gata. E ceva cu care te lupți în fiecare zi, în fiecare interacțiune în care ai putere asupra altcuiva. Pentru că tentația de a te umple, de a te afirma, de a demonstra că ești important – ea nu dispare niciodată complet. Rămâne acolo, ca un zgomot de fundal constant în creier, și trebuie conștiință constantă, efort zilnic, pentru a alege golirea în locul umplerii.
Și poate asta e în cele din urmă ceea ce face diferența între conducătorii care rămân oameni și conducătorii care devin caricaturi ale propriei lor puteri: nu că unii sunt mai buni sau mai morali prin natură, ci că unii aleg, în fiecare zi, să practice golirea, în timp ce alții cedează tentației de a se umple din ce în ce mai mult până când nu mai rămâne nimic din omul autentic, doar funcția, titlul, aparența puterii fără substanța ei reală.
2. Puterea ca responsabilitate sacră, nu ca privilegiu personal
Am în fața mea, pe biroul ăsta înghesuit din camera care îmi servește drept atelier și birou și refugiu de la zgomotul casei, o fotografie veche, îngălbenită la margini și ușor șifonată din prea multe mutări prin sertare și cutii de-a lungul anilor, o fotografie pe care bunicul tău, tatăl mamei mele, a făcut-o în vara lui 1987, ultimul an înainte să moară de infarct la cincizeci și nouă de ani, prea tânăr, mult prea tânăr pentru a muri, dar asta e altă poveste pe care poate ți-o voi spune într-o altă scrisoare. În fotografie e el, îmbrăcat în hainele acelea simple de lucru pe care le purta mereu când lucra la gospodărie – o cămașă albastră decolorată de atâtea spălări încât albastrul devenise aproape alb, pantaloni de bumbac cu pete de vopsea și pământ, bocanci grei de lucru cu șireturile slăbite – și stă în picioare lângă un gard pe care tocmai îl terminase de reparat, un gard lung care înconjura curtea casei lor din Dealu Mare, un sat la vreo douăzeci de kilometri de Botoșani unde eu mergeam în fiecare vară când eram copil și unde tu n-ai apucat să mergi niciodată pentru că bunica a vândut casa după ce bunicul a murit și totul s-a transformat în amintiri și fotografii îngălbenite.
Și ceea ce mă lovește acum, privind fotografia asta pe care am mai privit-o de sute de ori de-a lungul anilor dar pe care o privesc astăzi cu alți ochi, cu ochii unui tată care încearcă să-i explice fiului său adolescent despre natura puterii și responsabilității, e expresia de pe fața lui. Nu e mândrie, deși avea de ce să fie mândru – gardul acela era solid, drept, bine făcut, treaba unui meșter care știe ce face. Nu e satisfacție personală, deși cu siguranță simțea satisfacția muncii bine făcute. E ceva mai mult și în același timp mai puțin decât astea – e o expresie de liniște, de îndatorire împlinită, de treabă făcută pentru că așa trebuie făcută, nu pentru că cineva îl obligă sau îl privește sau îl va lăuda, ci pentru că gardul ăsta protejează casa, casa adăpostește familia, familia are nevoie de protecție, și el, având puterea și priceperea de a construi gardul, are responsabilitatea sacră – deși el n-ar fi folosit niciodată cuvântul "sacră", era un om simplu care se ferea de cuvintele mari – de a face lucrul ăsta cât se poate de bine.
Îmi amintesc cum, în aceeași vară când fotografia a fost făcută, stăteam eu, copil de vreo opt ani, pe prispa casei și îl priveam lucrând la gardul acela, zi după zi, dimineața devreme când soarele abia răsărea și aerul era încă răcoros și plin de rouă, și mă întrebam, cu acea capacitate a copiilor de a pune întrebări pe care adulții le-au uitat demult să le pună, de ce muncește atât de mult la un gard care oricum o să putrezească într-o zi, care o să cadă, care o să fie înlocuit de altcineva peste ani, care nu-i va aduce nicio glorie și despre care nimeni nu-și va aminti peste zece ani. Și nu i-am pus întrebarea cu voce tare, pentru că simțeam cumva că e o întrebare proastă, o întrebare care ar fi dezvăluit că nu înțeleg ceva fundamental despre felul în care lumea funcționează, dar întrebarea rămânea acolo, în mintea mea de copil, nerostită și nerezolvată.
Și acum, la patruzeci și cinci de ani, cu propriul meu fiu adolescent dormind la etaj deasupra capului meu, cu propria mea experiență de patru decenii și jumătate de viață trăită și observată și gândită, înțeleg în sfârșit ce nu înțelegeam atunci: că bunicul tău nu lucra la gardul acela pentru că i-ar fi adus ceva personal, nu construia pentru glorie sau recunoaștere sau satisfacție ego-istă, ci pentru că el se vedea pe sine, deși n-ar fi formulat-o niciodată astfel, ca pe un administrator temporar al unei proprietăți care nu-i aparținea cu adevărat, ci îi fusese încredințată pentru o perioadă limitată de timp, și responsabilitatea lui sacră – și folosesc din nou cuvântul "sacră" deși el n-ar fi folosit-o, dar nu găsesc alt cuvânt care să captureze profunzimea acestei atitudini – era să lase lucrurile în stare mai bună decât le-a găsit, pentru generațiile care vor veni după el, pentru copiii lui, pentru nepoții lui despre care visa deși nu știa dacă va trăi să-i vadă, pentru oamenii care vor locui în casa aceea mult după ce el va fi plecat și uitat.
În toate tradițiile spirituale autentice – și când spun autentice mă refer la acele tradiții care au supraviețuit sute sau mii de ani nu pentru că au fost impuse prin forță sau prin teroare, ci pentru că conțineau adevăruri despre natura umană care rezonau profund cu experiența oamenilor – există această distincție fundamentală între două moduri de a te raporta la putere: poți fi stăpân sau poți fi administrator. Poți să vezi puterea ca pe ceva care îți aparține ție, care e a ta prin drept propriu, pe care o deții pentru că ești special sau superior sau destinat, și atunci o vei folosi în primul rând pentru tine, pentru nevoile tale, pentru satisfacția ta, pentru extinderea teritoriului tău de control. Sau poți să vezi puterea ca pe ceva care ți-a fost încredințat temporar, care nu-ți aparține cu adevărat ci îți e doar împrumutat pentru o perioadă limitată, și atunci o vei folosi cu un sentiment profund de responsabilitate față de cei pentru care o deții, cu conștiința că va trebui într-o zi să dai socoteală pentru felul în care ai administrat-o.
În tradiția creștină, în pildele pe care Iisus le spune despre împărăția cerurilor – și indiferent dacă crezi sau nu în împărăția cerurilor ca realitate metafizică, pildele acestea conțin înțelepciune psihologică profundă despre natura umană – apare mereu această temă a administratorului care primește talanți sau mine sau o vie ca să le administreze, și care va fi tras la răspundere pentru felul în care și-a folosit puterea temporară. Nu sunt ale lui acești talanți sau aceste mine sau această vie. Sunt încredințați lui. Și diferența dintre "al meu" și "încredințat mie" pare subtilă la prima vedere, pare o chestiune de semantică, de jocuri cu cuvinte, dar e de fapt abisală, e diferența dintre două feluri fundamental diferite de a fi în lume.
Mă gândesc acum la mine însumi, la firma mea mică pe care o conduc, ABSOLUT WEB EXPERT SRL, nume pe care l-am ales acum opt ani când am înregistrat firma și care acum mi se pare ușor ridicol, ușor prea mare pentru ceea ce este de fapt – un birou mic dintr-un apartament din Botoșani unde eu și încă doi angajați facem site-uri pentru primării și spitale și școli din Moldova. Și mă gândesc la felul în care m-am gândit la firma asta la început, în primii ani când încă era o noutate să ai propria ta firmă, să fii propriul tău șef, să iei propriile tale decizii fără să dai socoteală nimănui. Cum mă gândeam la ea ca la "firma mea", ca la ceva care îmi aparține, care e o extensie a ego-ului meu, în care orice decizie pe care o luam era legitimă pentru că eu eram proprietarul, eu eram șeful, eu eram cel care și-a asumat riscul de a o deschide.
Și cum, treptat, pe măsură ce firma a crescut și am început să am angajați – prima oară unul, apoi doi, apoi pentru scurte perioade chiar trei sau patru când aveam proiecte mari – cum percepția mea a început să se schimbe, imperceptibil la început, apoi tot mai evident. Pentru că în momentul în care ai oameni care depind de tine pentru salariul lor, care depind de deciziile tale pentru securitatea lor financiară, pentru capacitatea lor de a-și plăti chiria și de a-și hrăni copiii, în acel moment firma nu mai e doar "a ta" în sensul că faci ce vrei cu ea. Devine ceva ce îți e încredințat, ceva pentru care ai responsabilitatea de a administra bine, de a lua decizii nu doar în funcție de ce-ți convine ție sau ce-ți place ție sau ce-ți satisface tie ego-ul, ci în funcție de ce e bine pentru toți cei care depind de ea.
Îmi amintesc un moment specific, acum trei ani sau poate patru, timpul se estompează și nu mai sunt sigur exact când a fost, când aveam o oportunitate de a lua un proiect mare, mult mai mare decât orice făcusem până atunci, un contract cu o primărie dintr-un oraș mare din județ, contract care ar fi însemnat bani buni, mult mai mulți decât făceam de obicei, dar care ar fi necesitat să angajez încă doi-trei oameni rapid, să investesc în echipament nou, să mă extind într-un ritm care mă speria pentru că nu eram sigur că pot controla totul, că pot menține calitatea, că pot să nu dezamăgesc.
Și stăteam seara în biroul ăsta, exact unde stau acum, și mă gândeam la decizie, și prima mea reacție, reacția instinctuală, egocentrică, era să refuz, să rămân mic și controlabil și sigur, pentru că extinderea însemna risc și stres și posibilitatea de eșec, și de ce să-mi complic viața când deja merge decent așa cum merge? Dar apoi m-am gândit – și asta a fost un moment de claritate morală pe care nu-l pot explica mai bine decât să spun că a fost ca și cum cineva ar fi aprins lumina într-o cameră întunecată – m-am gândit că nu e doar despre mine. Că angajații mei, cei doi care lucrau deja cu mine, ar beneficia enorm dacă firma ar crește, ar avea salarii mai mari, mai multă siguranță, mai multe oportunități de dezvoltare. Că comunitatea asta mică din Botoșani ar beneficia dacă aș crea încă câteva locuri de muncă decente, bine plătite, pentru oameni cu calificare în IT care altfel ar trebui să plece la București sau la Iași sau în străinătate. Că primăria aceea, și prin extensie cetățenii orașului acela, ar beneficia dacă aș face un site bun pentru ei, un site care chiar le-ar rezolva probleme, nu doar un formular birocratic pentru a bifa o cerință legală.
Și am luat proiectul. L-am luat cu fricile mele și cu îndoielile mele și cu teama mea de eșec, dar l-am luat pentru că am înțeles că puterea mea de a decide – micuța mea putere de proprietar al unei firme minuscule într-un oraș mic din Moldova – nu e un privilegiu personal de care pot dispune cum vreau, ci o responsabilitate față de toți cei care sunt afectați de deciziile mele. Și proiectul a mers bine, nu perfect, au fost probleme și stres și momente când am crezut că am greșit și că o să ne înece pe toți, dar a mers, și când s-a terminat și angajații mei și-au primit bonusurile pe care le-am promis și mi-au mulțumit cu o căldură pe care nu o simulau, am simțit ceva ce nu pot descrie altfel decât ca pe o satisfacție morală profundă, diferită de satisfacția ego-istă a succesului personal, ceva care avea de-a face nu cu ce am câștigat eu, ci cu ce am făcut posibil pentru alții.
Asta înseamnă să fii administrator, nu stăpân. Înseamnă să te uiți la puterea pe care o ai – fie ea și mică, fie ea și limitată la o firmă minusculă sau la un departament sau la o echipă sau pur și simplu la familia ta unde ești tată și ai putere enormă asupra dezvoltării copilului tău – și să te întrebi constant: pentru cine e această putere? Cui îi slujește? Cui îi aparține cu adevărat?
În Bhagavad Gita, textul sacru hindus pe care l-am citit pentru prima oară când aveam douăzeci și ceva de ani și căutam răspunsuri la întrebări pe care nu știam cum să le formulez, există un concept – karma yoga, yoga acțiunii – care spune că trebuie să acționezi, să-ți îndeplinești îndatoririle, să-ți folosești puterea și capacitățile, dar fără atașament la roadele acțiunii tale. Adică să faci ce trebuie făcut nu pentru că vei obține ceva din asta, nu pentru glorie sau recunoaștere sau recompensă materială, ci pur și simplu pentru că e lucrul corect de făcut, pentru că e responsabilitatea ta, pentru că puterea și capacitatea pe care le ai vin cu obligația morală de a le folosi bine.
Și asta mi se părea, la douăzeci și ceva de ani, absurd și ireal și probabil o formă de masochism spiritual. Cum să acționezi fără să-ți pese de rezultate? Cum să nu fii atașat de roadele muncii tale? Dar acum, la patruzeci și cinci, după ce am văzut destui oameni – inclusiv pe mine – consumați și corupți și transformați în caricaturi de propriile lor ambiții din cauza atașamentului obsesiv la rezultate și recunoaștere, înțeleg ce spunea textul acela vechi. Nu spunea să nu-ți pese dacă munca ta e bună sau proastă, nu spunea să fii indiferent la calitatea a ceea ce faci. Spunea să nu te definești prin roadele muncii tale, să nu-ți pui valoarea ca om în funcție de succesul sau eșecul acțiunilor tale, să nu devii sclav al nevoii de recunoaștere și validare externă.
Pentru că în momentul în care ești atașat de roadele acțiunii tale, în momentul în care faci lucrurile pentru recompensă și recunoaștere și pentru a-ți demonstra ție sau altora valoarea, atunci puterea devine un privilegiu personal pe care îl folosești instrumental, ca pe un mijloc de a obține ce vrei tu. Dar când acționezi din pură responsabilitate, când faci ce trebuie făcut pentru că așa e corect și nu pentru ce vei obține din asta, atunci puterea devine ceea ce ar trebui să fie întotdeauna: un instrument de slujire, nu de satisfacție personală.
Mă uit din nou la fotografia bunicului tău lângă gardul acela pe care nu-l va vedea niciun turist, despre care nu va scrie niciun ziar, pentru care nu va primi nicio medalie sau recunoaștere, și înțeleg acum ce nu înțelegeam când aveam opt ani: că el lucra cu aceeași atenție și grijă la gardul acela pe care o lua un artist lucrând la o capodoperă care va fi expusă într-un muzeu, nu pentru că ar fi avut vreo iluzie că gardul lui va fi amintit sau celebrat, ci pentru că el înțelegea, în felul lui simplu și nearticulated, că lucrul bine făcut e propria lui răsplată, că responsabilitatea de a face ceva bine nu depinde de cine se uită sau cine aplaudă sau cine își amintește.
Și asta e, fiul meu, lecția pe care vreau să o înțelegi înainte să ajungi în poziții de putere, pentru că după ce ajungi acolo e prea târziu, reflexele sunt deja formate, tentația de a vedea puterea ca privilegiu personal e deja prea puternică. Vreau să înțelegi că orice putere pe care o vei avea vreodată – și vei avea, pentru că văd în tine capacitatea de a conduce, de a influența, de a lua decizii care afectează viețile altora – nu e a ta. E doar încredințată ție pentru o perioadă limitată. Ești administrator, nu stăpân. Ești slujitor, nu beneficiar. Și cu cât vei înțelege asta mai profund, cu cât vei interioriza această atitudine fundamentală, cu atât mai greu va fi pentru putere să te corupă, să te transforme din om în funcție, din ființă în rol.
Știu că sună abstract, știu că poate pare o filosofie frumoasă dar deconectată de realitatea în care trăim, o realitate în care toți cei din jurul tău îți vor spune că puterea e un privilegiu, că dacă ai reușit să ajungi sus înseamnă că ești special, că meriți să te bucuri de roadele succesului tău, că e normal și firesc să folosești puterea pentru tine. Dar realitatea asta, realitatea culturii noastre contemporane obsesive narcisiste și individualist, e o realitate falsă, o realitate care produce oameni nefericiți și corupți și singuri în mijlocul puterii lor.
Uită-te în jurul tău la oamenii puternici pe care îi cunoști sau despre care citești sau pe care îi vezi la televizor. Câți dintre ei par cu adevărat împliniți? Câți par să aibă acea liniște interioară pe care o avea bunicul tău lângă gardul lui? Câți par să doarmă noaptea fără pastile și fără alcool și fără anxietate constantă că vor pierde puterea, că cineva le-o va lua, că nu sunt suficient de puternici, că trebuie să fie mai puternici, mai controlori, mai vigilenți?
Îmi amintesc – și îți povestesc asta nu ca să mă laud sau să par superior, ci ca să-ți arăt cât de universal e tentația asta și cât de greu e să i te opui – îmi amintesc cum, acum doi ani, am avut o ceartă cu unul dintre angajații mei, un băiat tânăr, pe atunci avea vreo douăzeci și șase de ani, care lucra la firma de aproximativ un an. Era talentat, muncitor, dar avea obiceiul ăsta enervant – și spun enervant din perspectiva mea de atunci, acum văd lucrurile diferit – de a pune întrebări despre deciziile mele. Nu contestatoare agresiv, nu cu rea-intenție, ci pur și simplu întrebări de genul "De ce facem așa?" sau "N-ar fi mai bine să încercăm și varianta asta?" sau "Am văzut că la firma X au rezolvat problema asta diferit, ce părere ai?"
Și mă enervau întrebările astea pentru că eu le simțeam, în aroganța mea inconștientă, ca pe niște atacuri la autoritatea mea, ca pe niște sugestii implicite că eu nu știu ce fac, că decizia mea nu e suficient de bună, că ar trebui să-mi justific alegerile în fața cuiva care, na, hai să fim serioși, lucra pentru mine și avea mult mai puțină experiență decât mine. Și într-o zi, după ce pusese din nou una dintre întrebările lui, l-am tras deoparte și i-am spus, într-un ton pe care încercam să-l fac profesional dar care era în realitate plin de iritare reprimată: "Ascultă, eu iau deciziile aici. Tu ești angajat să implementezi, nu să chestionezi. Dacă vrei să iei decizii, deschide-ți propria firmă."
Și el s-a uitat la mine cu o expresie pe care n-o pot uita, o expresie care era un amestec de surpriză și dezamăgire și ceva care semăna cu mila, și a spus: "Bine, am înțeles", și s-a întors la birou, și am simțit în momentul acela un fel de satisfacție mică și urâtă, satisfacția de a mi fi reafirmat autoritatea, de a fi pus lucrurile la locul lor, de a fi stabilit clar cine e șeful aici.
Și seara aceea, când am ajuns acasă, tu aveai atunci vreo paisprezece ani și erai în bucătărie cu mama ta și râdeați amândoi la ceva ce ți-l arătai pe telefon, și m-am așezat la masă cu voi și tu mi-ai spus: "Tată, uite video-ul ăsta", și am început să-ți explic de ce video-ul ăla e prost făcut și de ce ar fi trebuit să fie făcut altfel și de ce oamenii care l-au făcut nu înțeleg principiile de bază ale montajului video, și te-am văzut cum zâmbetul ți se șterge de pe față, cum entuziasmul se transformă în resemnare, cum pui telefonul jos și spui: "Da, ai dreptate", și cum te ridici de la masă și pleci în camera ta.
Și Ioana s-a uitat la mine cu aceeași expresie pe care o avusese băiatul ăla de la firmă – surpriză și dezamăgire și milă – și mi-a spus: "De ce faci asta? De ce trebuie mereu să demonstrezi că tu știi mai bine? Nu-ți ajunge că ești șef la firmă, trebuie să fii șef și acasă și peste tot?" Și în momentul acela, lovit de cele două interacțiuni în aceeași zi – mai întâi cu angajatul, apoi cu tine – am văzut dintr-odată tipar, un tipar de comportament pe care nu-l observasem până atunci pentru că eram prea prins în el: că vedeam puterea mea – micuța mea putere de proprietar al unei firme minuscule, micuța mea putere de tată – ca pe un privilegiu personal, ca pe ceva ce-mi dă dreptul să nu fiu chestionat, să am ultimul cuvânt, să fiu cel care știe și ceilalți să fie cei care ascultă și se conformează.
Și am stat în noaptea aceea și m-am gândit mult, mult timp, ore întregi, până târziu după miezul nopții când tu și mama dormeați și casa era liniștită și singură. M-am gândit la bunicul meu lângă gardul lui, cum lucra cu atâta grijă la ceva ce nu-i aducea nicio glorie personală. M-am gândit la administratorul din pilda creștină, care trebuie să dea socoteală pentru ce i-a fost încredințat. M-am gândit la karma yoga din Bhagavad Gita, despre acțiunea fără atașament la roade. Și m-am gândit la mine, la cât de departe ajunsesem de toate astea, la cât de mult devenise puterea mea – puterea mea mică și nesemnificativă în marele scheme al lucrurilor – un privilegiu pe care îl foloseam pentru a-mi satisface ego-ul, pentru a nu fi contestat, pentru a avea dreptate mereu.
A doua zi am vorbit cu băiatul de la firmă. I-am spus că regret ce i-am spus, că apreciez întrebările lui, că de fapt întrebările lui m-au ajutat să iau decizii mai bune de multe ori chiar dacă n-am recunoscut-o, că firma nu e "a mea" în sensul că fac ce vreau cu ea indiferent de impact asupra celorlalți, ci e o responsabilitate comună pe care o avem cu toții și că vocea lui contează la fel de mult ca a mea, poate chiar mai mult uneori pentru că e mai aproape de munca practică decât sunt eu.
Și cu tine am vorbit seara, când te-ai întors de la școală. Ți-am spus că nu mai vreau să fiu genul de tată care trebuie mereu să aibă dreptate, care trebuie mereu să demonstreze că știe mai bine, care transformă fiecare interacțiune într-o lecție sau o corecție. Ți-am spus că vreau să învăț să ascult, chiar și când – poate mai ales când – ceea ce spui tu contrazice ce cred eu. Și te-ai uitat la mine cu acea privire de adolescent sceptic care a auzit promisiuni înainte și știe că adulții sunt buni la vorbe și mai puțin buni la fapte, dar am văzut și un licăr de speranță în ochii tăi, o speranță că poate chiar o să fie diferit de data asta.
Și a fost diferit. Nu perfect, nu radical transformat peste noapte, pentru că vechile reflexe nu dispar atât de ușor, dar diferit. Am început să observ mai des când intru în modul acela de "eu știu mai bine", când încep să vorbesc din poziția de autoritate în loc să vorbesc din poziția de om care discută cu alt om. Și de fiecare dată când observ, încerc – nu mereu reușesc, dar încerc – să mă opresc, să respir, să-mi amintesc că puterea mea, oricare ar fi ea, nu e un privilegiu personal ci o responsabilitate față de ceilalți.
Asta înseamnă, în cele din urmă, să vezi puterea ca responsabilitate sacră și nu ca privilegiu personal. Înseamnă să te întrebi constant: pentru cine e această putere? Cui îi servește? Ce responsabilitate am față de cei afectați de deciziile mele? Și asta presupune – și aici ajungem la a treia parte a acestui capitol, la umilință ca recunoaștere a propriei limite și imperfecțiuni – să accepți că nu știi totul, că nu ai mereu dreptate, că puterea ta nu te face mai deștept sau mai înțelept sau mai capabil să vezi realitatea decât cei care nu au putere.
Pentru că tentația puterii – și e o tentație atât de subtilă încât o simți abia după ce ai căzut în ea – e să te facă să crezi că dacă ai ajuns în poziția de a conduce, dacă oamenii te ascultă și urmează direcțiile tale și implementează deciziile tale, înseamnă că ești cumva superior, că știi mai bine, că percepția ta e mai clară, gândirea ta mai profundă, judecata ta mai înțeleaptă. E o logică seducătoare: dacă sunt șef, dacă am reușit să ajung aici, înseamnă că sunt mai bun, mai capabil, mai destoinic decât cei care n-au ajuns aici. Deci e normal ca eu să iau deciziile, eu să am ultimul cuvânt, eu să știu ce e mai bine.
Dar logica asta e falsă din mai multe motive. Primul motiv e că puterea nu e neapărat corelată cu competență sau înțelepciune. Ajungi în poziții de putere din tot felul de motive – timing norocos, cunoștințe potrivite, faptul că erai omul potrivit la momentul potrivit, uneori chiar doar șansă pură. Și chiar dacă ai ajuns acolo prin competență reală, competența în domeniul tău nu înseamnă competență universală. Poți fi excelent la a construi site-uri web și să nu știi nimic despre cum se simt oamenii tăi când le vorbești într-un anumit fel. Poți fi brilliant la strategie de business și să fii complet orb la dinamicile umane din echipa ta.
Al doilea motiv e că puterea, cum am văzut și cum vom vedea mai detaliat în capitolul următor despre neurobiologie, îți afectează literal capacitatea de a percepe realitatea corect. Cu cât ai mai multă putere, cu atât oamenii din jurul tău îți filtrează mai mult informația, îți spun ce vor cred că vrei să auzi, ascund lucrurile care te-ar putea enerva sau dezamăgi. Și treptat, fără să-ți dai seama, trăiești într-o bulă informațională distorsionată, în care totul pare să confirme că ai dreptate, că deciziile tale sunt bune, că lucrurile merg bine, chiar dacă realitatea de la nivelul unde se întâmplă munca efectivă e foarte diferită.
Al treilea motiv – și ăsta e poate cel mai important – e că recunoașterea limitelor tale, a imperfecțiunilor tale, a faptului că nu știi totul și că poți greși, nu te face mai slab ca lider. Te face mai puternic. Pentru că oamenii nu au încredere în lideri care pretind că sunt perfecți și că știu totul. Au încredere în lideri care sunt onești despre limitele lor, care recunosc când au greșit, care cer ajutor când nu știu, care tratează pe ceilalți ca pe surse legitime de cunoaștere și perspectivă, nu ca pe simpli executanți ai viziunii lor superioare.
Îmi amintesc – și e o amintire care mă face și acum să mă simt inconfortabil, să mă simt rușinat de cine eram atunci – cum acum cinci sau șase ani am pierdut un contract important cu o primărie pentru că am fost prea mândru să recunosc că nu înțeleg complet ce vor ei. În loc să pun întrebări, în loc să cer clarificări, în loc să recunosc că partea lor tehnică e mai complexă decât credeam inițial, am făcut pe expertul, am dat asigurări că totul e simplu și clar și că știu exact ce trebuie făcut. Și când am livrat proiectul, nu era ceea ce își doreau. Nu pentru că n-aș fi fost competent tehnic, ci pentru că nu ascultasem cu adevărat, pentru că eram prea prins în propria mea aroganta că și-o ce un profesionist cu experiență și ei sunt doar niște funcționari publici care nu se pricep la tehnologie.
Și am pierdut contractul și am pierdut și reputația în acea primărie, și cred că încă și acum, după cinci ani, când aud numele firmei mele, asociază cu acel eșec, cu acel tip arogant care credea că știe mai bine decât ei ce au nevoie. Și lecția nu a fost că trebuia să fiu mai competent tehnic – eram suficient de competent. Lecția a fost că trebuia să fiu mai umil, să recunosc limitele înțelegerii mele, să pun întrebări chiar când simțeam că ar face să par mai puțin expert, să ascult cu adevărat în loc să aștept doar să termin ei ca să pot eu să vorbesc.
Umilința – și vreau să fiu foarte clar despre ce înseamnă cuvântul ăsta, pentru că în limba română "umilință" are adesea conotații de rușine și degradare pe care nu le vreau aici – nu înseamnă să te faci mic sau neînsemnat sau să te disprețuiești pe tine însuți. Înseamnă să ai o imagine realistă despre tine, fără iluzii nici într-o direcție nici în alta. Să știi ce știi și, la fel de important, să știi ce nu știi. Să-ți recunoști punctele forte fără aroganță și punctele slabe fără auto-flagelare. Să accepți că ești om, cu toate limitările pe care le implică asta, și că faptul că ai putere nu te face mai puțin om, nu te ridică deasupra condiției umane comune.
În toate tradițiile spirituale autentice există exerciții, practici, discipline menite să cultive această umilință – nu ca pe o virtute abstractă, ci ca pe o capacitate practică de a vedea lucrurile clar. În călugării ortodoxe, există practica rugăciunii lui Iisus, repetată constant: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul." Nu e o formă de auto-umilire patologică. E o remind constant că, indiferent cât de sus ai ajuns în ierarhia ecleziastică, indiferent câți credincioși te venerează, indiferent câtă autoritate spirituală ai acumulat, ești tot un om cu slăbiciuni și limitări care are nevoie de milă și de ajutor.
În tradiția budistă, există practica meditației asupra impermanenței – să meditezi constant la faptul că totul se schimbă, nimic nu durează, inclusiv puterea ta, funcția ta, corpul tău, viața ta însăși. Nu ca să devii depresiv sau nihilist, ci ca să nu te atașezi de lucrurile temporare și să nu-ți construiești identitatea pe fundații care inevitabil se vor prăbuși.
În stoicism, Marcus Aurelius, împăratul cel mai puternic al lumii cunoscute în timpul lui, scria în jurnalul său personal – jurnalul care a devenit cartea "Meditații" pe care o am pe biroul meu acum – scria remind-uri constante către sine însuși: "Ești doar un om. Puterea ta e temporară. Moartea te așteaptă la fel ca pe oricine. Nu te înșela pe tine însuți crezând că ești mai mult decât ești." Nu pentru că ar fi fost deprimat sau pesimist, ci pentru că înțelegea, dintr-o înțelepciune profundă, că singura apărare împotriva corupției prin putere e să-ți amintești constant cine ești cu adevărat, fără iluziile pe care puterea ți le oferă.
Și fiul meu, când vei avea putere – pentru că vei avea, și vreau să ai, pentru că lumea are nevoie de oameni buni în poziții de putere – va trebui să-ți creezi propriile tale practici, propriile tale exerciții, propriile tale remind-uri constante că puterea pe care o ai nu e a ta, ci e încredințată ție, că nu e un privilegiu de care te bucuri ci o responsabilitate pe care o porți, că nu te face superior altora ci te face responsabil față de alții.
Poate va fi o fotografie pe care o ții pe birou, ca fotografia cu bunicul meu pe care o am eu, o fotografie care te reminder de unde vii, de cine ești în esența ta, dincolo de funcții și titluri. Poate va fi un prieten vechi care nu are nimic de câștigat sau pierdut din puterea ta și care își permite să-ți spună adevărul în față, fără menajamente și fără frică. Poate va fi un jurnal în care scrii seara, înainte de culcare, nu succesele zilei și deciziile tale strălucite, ci greșelile făcute, momentele când ai vorbit când trebuia să asculți, situațiile când ai presupus în loc să întrebi.
Sau poate va fi, și sper să fie, o voce interioară pe care o vei cultiva de-a lungul anilor, o voce care te întreabă în fiecare zi, în fiecare decizie importantă: pentru cine e această putere? Cui servește această decizie? Folosesc autoritatea mea pentru a-mi satisface ego-ul sau pentru a face ce e corect? Ascult cu adevărat sau doar aștept să termin ceilalți ca să pot eu să vorbesc? Văd oamenii din jurul meu ca pe instrumente pentru scopurile mele sau ca pe scopuri în sine, cu propria lor demnitate și propria lor valoare care nu depinde de utilitatea lor pentru mine?
Și când vei observa – pentru că vei observa, dacă ești atent și onest cu tine însuți – că începi să aluneci, că începi să vezi puterea ca privilegiu personal, că începi să te crezi mai special decât ești, că începi să te enervezi când ești chestionat sau să simți că nu trebuie să-ți justifici deciziile pentru că tu ești șeful, în momentul acela să-ți amintești de bunicul tău lângă gardul lui pe care nimeni nu-l va vedea, făcând treabă bună nu pentru glorie sau recunoaștere ci din pură responsabilitate față de cei care vor veni după el.
Și să-ți amintești de tatăl tău, cu toate greșelile lui și învățăturile lui dureroase, care încearcă să-ți transmită ție această lecție nu pentru că ar fi stăpânit-o perfect el însuși – pentru că n-a stăpânit-o, încă se luptă cu ea zilnic – ci pentru că știe, din propriile sale eșecuri și transformări și momente de claritate, că singura diferență între puterea care te înnobilează și puterea care te corupte stă în această întrebare simplă dar fundamentală: e puterea ta un privilegiu de care te bucuri sau o responsabilitate pe care o porți?
Te aud acum urcând scările, probabil vii să-mi spui ceva sau să-mi ceri ceva sau pur și simplu să vezi ce fac aici închis în birou de atâtea ore, și închid rapid documentul ăsta pe care nu vreau să-l vezi încă, pe care vreau să-l citești mai târziu, când vei fi pregătit, când vei avea nevoie de el. Și când deschizi ușa și întrebi "Tată, ce faci?", voi răspunde, ca întotdeauna, "Lucrez la un proiect", și tu vei da din cap și vei pleca, și momentul va trece, banal și nesemnificativ în aparență, dar în realitate un alt strat mic în construcția relației noastre, în transmiterea tăcută, imperceptibilă, a valorilor și atitudinilor care contează cu adevărat.
3. Păzirea inimii în mijlocul laudelor și al supunerii
E duminică dimineață, ora zece și patruzeci și trei, și stau la biroul meu cu o cană de cafea care s-a răcit de mult timp – am făcut-o acum vreo oră și jumătate dar am uitat să o beau, captivat fiind de gândurile care mi se învârtejeau în minte – și afară, pe stradă, aud cum vecinii noștri de vizavi, familia Popescu cu cei trei copii ai lor mici care urlă constant ca niște sirene ambulatorii, se îmbracă în mașină pentru a merge la biserică, se ceartă pentru că Andrei, cel mijlociu, care are cinci ani și e un mic tiran în devenire, refuză să se urce dacă nu i se promite că după slujbă vor merge la McDonald's, și mama lui, obosită și exasperată și probabil cântărind în minte dacă Dumnezeu chiar vrea ca ea să fie atât de epuizată în fiecare duminică dimineață doar ca să ducă copiii la biserică unde oricum nu vor asculta nimic și vor alerga pe culoare făcând scandal, îi promite McDonaldșul cu o resemnare în voce pe care o recunosc pentru că am auzit-o de multe ori și în vocea Ioanei când negociază cu tine pentru lucruri pe care nu ar trebui să le negocieze dar e prea obosită să se lupte.
Și mă gândesc, ascultând scena asta domestică care se desfășoară în fața casei noastre ca toate duminicile dimineață de doi ani de când familia Popescu s-a mutat aici, mă gândesc la faptul că ei merg la biserică – nu știu dacă din credință autentică sau din obicei social sau din dorința de a le inculca copiilor niște valori religioase despre care ei înșiși poate nu sunt convinși, nu pot să știu, nu sunt în capul lor – și că slujitorul care va sta în fața lor, îmbrăcat în veșminte care costă probabil cât un salariu mediu pe economie, vorbindu-le despre smerenie și despre renunțare la sine și despre slujirea aproapelui, e un om care locuiește într-o casă mai mare decât a lor, care conduce o mașină mai bună decât a lor, și care, am auzit bârfe prin oraș dar nu știu dacă sunt adevărate și nu vreau să judec pentru că nu cunosc faptele complete, are o relație complicată cu conceptul de sărăcie evanghelică despre care predică în fiecare duminică.
Și nu spun asta ca să fiu cinic sau să minimalizez credința oamenilor sau să atac religia – nu sunt ateu militant, nu sunt nici măcar ateu convins, sunt mai degrabă un agnostic obosit care și-a dat seama că întrebările mari despre existența lui Dumnezeu sunt prea mari pentru capacitatea mea cognitivă limitată și că poate e mai productiv să mă concentrez pe întrebări la care pot găsi răspunsuri măcar parțiale – ci spun asta pentru că exemplifică perfect, cu o claritate aproape didactică, tentația despre care vreau să-ți vorbesc acum: tentația de a crede că meriți puterea pe care o ai, că ai ajuns în poziția în care te afli pentru că ești cumva special, superior, ales, și că prin urmare e normal și firesc să te bucuri de privilegiile care vin cu puterea aia, să trăiești diferit de cei pe care îi conduci, să ai mai mult decât ei, să fii tratat cu deferentă și respect și venerație.
E o tentație subtilă, mult mai subtilă decât tentația vulgară și evidentă de corupție directă, de furat din banii publici sau de abuz de putere vizibil, pentru că se îmbracă în haine morale și spirituale, se justifică prin argumente care sună rezonabile și chiar nobile. Slujitorul acela – și iarăși, nu vorbesc despre vreun slujitor anume, ci despre tipar, despre structură, despre felul în care puterea funcționează în contexte religioase dar nu numai – slujitorul acela își va spune probabil lui însuși, dacă e genul de om care se gândește la astfel de lucruri și nu și-a pierdut complet capacitatea de introspecție, își va spune că merită casa mai mare pentru că are o responsabilitate mai mare, că trebuie să aibă o mașină decentă pentru că reprezintă biserica și nu poate să apară în fața credincioșilor într-o epavă ruginită, că nivelul lui de trai trebuie să reflecte importanța funcției pe care o ocupă în comunitate.
Și toate argumentele astea au o logică aparentă, o coerență superficială care le face greu de contestat direct. Pentru că da, e adevărat că responsabilitatea mai mare merită uneori o compensație mai mare. Da, e adevărat că reprezentarea unei instituții presupune o anumită aparență. Da, e adevărat că funcția importantă trebuie respectată. Dar ceea ce se pierde în această logică aparent rațională e întrebarea fundamentală: de ce ai ajuns în poziția asta? Pentru că ești mai bun, mai sfânt, mai demn decât ceilalți? Sau pentru că ai avut norocul sau șansa sau circumstanțele potrivite să fii în locul potrivit la momentul potrivit? Și dacă e vorba de noroc sau șansă sau circumstanțe, nu cumva luxul și privilegiile de care te bucuri acum sunt o formă de furt de la cei pe care ar trebui să-i servești?
Mă uit acum pe geam și văd cum familia Popescu a reușit în sfârșit să plece, mașina lor Toyota Corolla din 2012, cu o aripă vopsită altfel pentru că au avut un accident acum doi ani și nu au avut bani să o vopsească la culoarea originală, se îndepărtează pe stradă, și mă gândesc la toate duminicile când ei merg la biserică, la toate orele pe care le petrec ascultând predici despre smerenie și despre servirea aproapelui și despre renunțarea la bunurile pământești, în timp ce slujitorul care le vorbește despre aceste virtuți trăiește într-o lume complet diferită de lumea lor, o lume în care nu trebuie să te gândești dacă îți permiți să vopsești mașina la culoarea corectă sau să alegi între a plăti factura la electricitate și a cumpăra copiilor hainele de care au nevoie pentru iarnă.
Și ceea ce mă îngrijorează profund, ceea ce mă ține treaz noaptea când mă gândesc la tine și la viitorul tău și la puterea pe care o vei avea inevitabil într-o formă sau alta, nu e că ar exista oameni răi care ajung în poziții de putere și abuzează conștient de ea. Aia există, bineînțeles, dar sunt relativ rari și relativ ușor de identificat și de combătut. Ceea ce mă îngrijorează e mult mai subtil și mult mai periculos: oamenii buni, cu intenții sincere, care ajung în poziții de putere și care, treptat, imperceptibil, cu micro-ajustări zilnice în modul în care se gândesc despre ei înșiși și despre rolul lor în lume, încep să creadă că merită puterea pe care o au, că sunt cumva speciali, că diferența de statut și de privilegii dintre ei și cei pe care îi conduc e justificată de diferența de valoare sau de importanță sau de contribuție.
Am văzut asta, fiul meu, de atâtea ori în acești opt ani de când lucrez cu instituții publice din județul nostru, am văzut cum oameni care au început ca profesori dedicați sau medici pasionați sau funcționari conștiincioși, oameni care chiar credeau în serviciul public și în slujirea comunității, cum acești oameni, după ce ajung directori sau șefi de secție sau secretari, după ce încep să fie tratați cu deferență, după ce oamenii se ridică în picioare când intră în cameră sau le vorbesc cu "domnule director" sau "doamnă secretar" în loc de nume, cum acești oameni încep să se schimbe, să se transforme, nu brusc și nu dramatic, ci milimetru cu milimetru, conversație cu conversație, decizie cu decizie.
Îmi amintesc – și îți povestesc asta pentru că exemplifică perfect mecanismul despre care vorbesc, nu pentru că aș vrea să fiu răutăcios sau să judec pe cineva pe care de fapt îl respect în multe privințe – îmi amintesc de Maria, o femeie care a fost numită acum cinci ani director la o școală din județul nostru, o școală mare, cu vreo cinci sute de elevi și cincizeci de profesori, o poziție de responsabilitate reală și de putere considerabilă în contextul sistemului educațional românesc. Am cunoscut-o înainte să devină director, când era doar profesor de matematică, o femeie în jur de patruzeci de ani, foarte dedicată, foarte pasionată de predare, genul de profesor despre care elevii vorbeau cu căldură și recunoștință, care rămânea după ore să ajute copiii care aveau probleme, care își cumpăra din propriul salariu materiale didactice pentru că școala nu avea buget, care organiza excursii și olimpiade și concursuri din pură dragoste pentru meserie și pentru copii.
Și când a fost numită director, îmi amintesc cum mi-a spus, într-o conversație pe care am avut-o când am lucrat la site-ul școlii, mi-a spus că vrea să schimbe lucrurile, să aducă o abordare mai modernă, mai centrată pe nevoile copiilor, să transforme școala dintr-o instituție birocratică și rigidă într-un spațiu de învățare autentic și vibrant. Vorbea cu entuziasm și cu o convingere autentică pe care nu o simulează, chiar credea în ce spunea, chiar voia să facă bine. Și eu am crezut-o și am admirat-o pentru că e atât de rar să găsești în sistemul public românesc oameni care chiar vor să schimbe lucrurile, care nu s-au transformat încă în cinici rezemnați la mediocriatea birocratică.
Dar apoi, pe parcursul lunilor și anilor care au urmat, am văzut cum se schimbă. Nu dramatic, nu într-un mod care să poată fi surprins într-un singur moment sau o singură decizie, ci treptat, ca atunci când te uiți la un copil care crește și nu observi schimbarea de la o zi la alta dar când te uiți la fotografii din urmă cu un an realizezi cât de mult s-a transformat. Prima schimbare pe care am observat-o – și am observat-o pentru că eram acolo destul de des, lucrând la diferite proiecte pentru școală, și aveam ocazia să văd dinamicile zilnice, nu doar interacțiunile formale – prima schimbare a fost în felul în care vorbea cu profesorii. Când era ea însăși profesor, vorbea cu colegii ca între egali, cu respectul și familiaritatea care se nasc din experiența comună, din a face aceeași muncă dificilă, din a te confrunta cu aceleași frustrări și satisfacții.
Dar ca director, treptat, tonul s-a schimbat. A devenit mai... cum să spun... mai pedagogic, mai didactic, ca și cum ea era acum într-o poziție de a-i învăța pe ei cum să predea, deși mulți dintre ei aveau mai multă experiență decât ea și unii erau probabil profesori mai buni decât fusese ea vreodată. Și nu era agresiv sau autoritar în mod evident – nu era genul de șef tiran care urlă și amenință – ci era o formă mai subtilă de superioritate, o asumpție implicită că acum că e director, perspectiva ei e mai largă, înțelegerea ei mai profundă, judecata ei mai înțeleaptă decât a lor care sunt doar profesori simpli, executanți ai viziunii ei manageriale.
Am văzut-o la o ședință cu corpul profesoral, stăteam în spate pentru că trebuia să prezint ceva legat de platforma online pe care o dezvoltam pentru școală, și am văzut cum vorbea despre "nevoile copiilor" și despre "viziunea pedagogică modernă" și despre "transformarea culturii școlii", toate cuvinte frumoase și toate probabil sincere la un anumit nivel, dar vorbea despre ele ca și cum ar fi fost idei pe care le-a descoperit ea, revelații care i-au venit ei în calitatea ei de director, nu recunoștea că multe dintre aceste idei fuseseră sugerate de profesori în ședințe anterioare sau că veneau din experiența zilnică a lor de lucru cu copiii, experiență pe care ea nu o mai avea pentru că acum petrecea majoritatea timpului în birou ocupându-se de hârtii și buget și rapoarte către inspectorat.
Și am văzut expresiile de pe fețele profesorilor – nu dispreț sau ură sau revoltă deschisă, ci o formă de oboseală resignată, de detașare interioară, acel fel de a se retrage din conversație menținând în același timp aparența participării, pe care îl recunoșteam pentru că îl văzusem la atâția angajați din sectorul public care au învățat că nu merită să contești sau să contribui cu adevărat pentru că oricum șeful știe deja tot și nu e cu adevărat interesat de perspectivele tale, vrea doar să pară că te consultă pentru că așa se face în managementul modern și participativ.
Și a doua schimbare pe care am observat-o a fost în stilul de viață. După un an sau doi de când era director, Maria a început să vină la școală cu mașini din ce în ce mai bune – nu extravagante, nu Mercedes sau BMW, dar mai bune decât și-ar fi putut permite cu salariul de director de școală, chiar și cu toate sporurile și indemnizațiile. Și când am întrebat-o, într-o conversație informală, nu acuzator ci din curiozitate autentică, cum își permite, mi-a spus, cu o lejeritate care sugerau că nu vedea nicio problemă în asta, că a început să fie invitată să țină conferințe și training-uri pentru alte școli, că a scris articole pentru reviste de pedagogie, că a devenit consultant pentru companii care lucrează în domeniul educațional.
Și toate astea, în sine, nu sunt rele. E perfect legitim să-ți folosești expertiza pentru a câștiga venituri suplimentare. Dar ceea ce m-a deranjat, ceea ce mi-a activat un fel de alarmă internă pe care am învățat de-a lungul anilor să n-o ignor, a fost felul în care vorbea despre toate astea. Nu ca despre oportunități care i-au căzut în poală din întâmplare sau noroc, ci ca despre rezultate meritate ale competenței ei superioare, ale muncii ei din greu, ale faptului că ea, spre deosebire de mulți alți directori mediocri, chiar știe cum să conducă o școală și prin urmare e firesc și just că piața recunoaște și recompensează această competență.
Și nu spunea asta cu aroganță grosolană sau cu lipsă totală de autoconstiință – dacă ar fi fost atât de evident ar fi fost mai ușor de identificat și de combătut – ci o spunea cu o formă de naturalețe care arăta că chiar credea sincer în asta, că interiorizase complet narațiunea că ea merită puterea și privilegiile care vin cu ea, că diferența dintre ea și profesorii pe care îi conducea nu e doar de funcție sau de rol, ci de valoare intrinsecă, de competență fundamentală, de contribuție la societate.
Și ajung acum la punctul central pe care vreau să-l fac, la miezul a ceea ce încerc să-ți transmit în acest capitol despre păzirea inimii în mijlocul laudelor și al supunerii: tentația nu e să devii un om rău sau corupt în sens clasic. Tentația e să devii un narcisist spiritual, cineva care își construiește o identitate superioară bazată pe funcția pe care o ocupă, pe puterea pe care o deține, pe laudele și respectul pe care le primește de la cei aflați sub autoritatea lui. E o formă de narcisism mult mai periculoasă decât narcisismul obișnuit, vulgar, al celui care se laudă și se gâdilă și caută atenție, pentru că e îmbrăcată în haine morale, pentru că se justifică prin merite reale sau presupuse, pentru că pare că e bazată pe competență autentică și nu pe iluzii goale.
În textele creștine vechi, în scrierile primilor părinți ai deșertului, acei călugări care au fugit în pustiul Egiptului în secolele trei și patru după Cristos ca să scape de corupția lumii și să trăiască vieți de rugăciune și smerenie, există o atenție obsesivă la ceea ce ei numeau "vanitate" sau "glorie deșartă" – nu în sensul în care folosim noi astăzi cuvântul vanitate, ca pe o preocupare excesivă pentru aspectul fizic, ci în sensul mai profund de a-ți deriva valoarea din aprecierea externă, din laudele altora, din statutul social, din funcția ocupată. Și ei considerau vanitatea ca fiind poate cea mai subtilă și mai periculoasă dintre patimi, pentru că poate parazita chiar și cele mai sfinte și mai virtuoase activități, poate transforma chiar și slujirea autentică într-un instrument de hrănire a ego-ului.
Există o poveste despre un călugăr care a petrecut zeci de ani în pustie, trăind o viață de o austeritate extremă, rugându-se zi și noapte, postind constant, și care a devenit celebru pentru sfințenia lui și pentru înțelepciunea lui. Și oamenii veneau din toată regiunea să primească sfaturi de la el și să fie binecuvântați de el. Și el îi primea cu blândețe și cu smerenie aparentă și le vorbea despre renunțarea la sine și despre moartea față de lume. Dar într-o zi, un alt călugăr, un bătrân care avea darul de a vedea gândurile inimii, a venit la el și după ce l-a ascultat vorbind i-a spus: "Frate, tu ai renunțat la toată lumea și la toate plăcerile ei, dar nu ai renunțat la plăcerea de a fi considerat cel care a renunțat la lume. Viața ta de asceză a devenit instrumentul vanității tale spirituale. Te bucuri de respectul pe care ți-l arată oamenii pentru smerenia ta, și astfel smerenia ta nu mai e smerenie ci e o formă rafinată de mândrie."
Și când am citit povestea asta pentru prima oară, acum mulți ani, mi s-a părut exagerată, splitting hairs, un fel de scrupulozitate patologică care transformă orice acțiune bună într-o potențială sursă de păcat. Dar acum, după ce am văzut atâția oameni buni transformați treptat în versiuni narcisiste ale lor înșiși de către laudele și respectul care vin cu puterea, înțeleg ce încercau să spună părinții aceștia ai deșertului. Încercau să spună că inima umană e atât de subtilă și de complexă în capacitatea ei de auto-amăgire, încât poate transforma chiar și virtuțile autentice în surse de hrană pentru ego, poate face din smerenie un motiv de mândrie, din slujire un instrument de auto-glorificare, din renunțare la putere o formă rafinată de exercitare a puterii.
Și singura apărare împotriva acestei tentații atât de subtile, singura cale de a păzi inima în mijlocul laudelor și al supunerii, e practica constantă, zilnică, obsesivă, a autoexaminării, a punerii întrebării fundamentale: cine sunt eu fără această funcție? Ce rămâne din mine dacă scot titlul, rolul, puterea, respectul pe care-l primesc de la ceilalți pentru poziția pe care o ocup? Cine e omul autentic de sub toate straturile de identitate socială pe care le-am acumulat?
Îmi amintesc – și e o amintire dureroasă, una din acelea pe care prefer să nu le vizitez prea des pentru că mă confruntă cu propriile mele slăbiciuni într-un fel care îmi provoacă un disconfort fizic aproape, o strângere în stomac care îmi amintește că nu sunt deloc omul pe care îmi place să cred că sunt – îmi amintesc cum acum trei ani am pierdut un contract important, un contract pe care am lucrat luni de zile, pe care îl consideram practic garantat, un contract care ar fi reprezentat aproape jumătate din veniturile firmei pentru acel an. Și când am primit emailul, seara târziu, pe douăzeci și opt decembrie, cu două zile înainte de Revelion, un email scurt și foarte formal de la primăria respectivă care îmi comunica că au ales altă firmă, am simțit ceva mai mult decât dezamăgire sau frustrare sau îngrijorare financiară.
Am simțit o amenințare la adresa identității mele, o senzație de a fi fost invalidat ca persoană, nu doar ca profesionist. Pentru că în timpul acelor luni în care lucrasem la propunere și negociasem cu ei și prezentasem planuri, mă obișnuisem să fiu tratat cu respectul deferențial pe care ți-l arată funcționarii publici când cred că ești pe cale să le aduci ceva valoros, când au nevoie de tine, când tu deții ceva ce vor ei. Primarul mă suna personal să discutăm detalii, secretarul mă saluta cu căldură când veneam la întâlniri, oamenii din departamentul IT al primăriei mă întrebau de părere despre chestiuni care nu aveau legătură cu contractul nostru, ca și cum opinia mea ar fi avut o greutate specială doar pentru că eram eu, Alex, expertul, consultantul, omul important care avea ce să le ofere.
Și în acele luni, fără să-mi dau seama, fără să observ transformarea care se întâmpla în interiorul meu, am început să-mi construiesc o identitate bazată pe acel respect, pe acea poziție de expert consultat și respectat. Când mergeam la întâlniri cu ei, mă simțeam mai important, mai valoros, mai... nu știu cum să descriu exact senzația... mai real cumva, mai substanțial ca persoană, decât mă simțeam când eram acasă sau când eram cu prietenii sau când eram cu tine și cu Ioana. Acolo, la primărie, în acele întâlniri, eram Alex expertul, Alex consultantul, Alex omul care știe și pe care alții îl ascultă. Acasă eram doar Alex obișnuit, cu toate slăbiciunile și incertitudinile și mediocritatea lui.
Și când am pierdut contractul, când am primit acel email rece și formal, prima mea reacție – și asta e partea care mă face să mă simt rușinat chiar și acum, după trei ani – prima mea reacție nu a fost să mă gândesc la impactul financiar asupra firmei sau la angajații mei care depindeau de venitul acela sau la toate celelalte considerații practice și responsabile pe care ar fi trebuit să le am ca proprietar al unei firme. Prima mea reacție a fost o teamă panică la gândul că nu voi mai avea acel acces la respectul și deferența pe care mi-o arătau ei, că nu voi mai fi Alex expertul consultat, ci voi fi din nou Alex obscur cu firma lui mică dintr-un oraș mic, cineva fără importanță, cineva insignifiant.
Am stat în noaptea aceea, tu și Ioana dormeați deja, am stat la biroul ăsta unde stau acum și am încercat să înțeleg de ce mă afectează atât de mult, de ce simt pierderea asta nu doar ca pe o dezamăgire profesională normală ci ca pe o criză existențială. Și treptat, pe măsură ce stăteam în întuneric – nu aprindeam lumina pentru că lumina mi se părea prea crudă, prea expusă, voiam întunericul care îmi permitea să mă ascund de propriile mele gânduri în timp ce le gândeam – treptat am început să înțeleg că ajunsesem să cred, fără să recunosc explicit nici măcar în fața mea însumi, că merit respectul pe care mi-l arătau ei, că sunt cu adevărat expertul pe care ei îl vedeau în mine, că valoarea mea ca persoană e legată organic de funcția mea profesională și de recunoașterea pe care o primesc de la ceilalți pentru expertiza mea.
Am devenit, în acele câteva luni, fără să observ transformarea pentru că era atât de treptată și atât de subtilă, am devenit un narcisist spiritual, cineva care își derivă valoarea din laudele și respectul altora, cineva care și-a construit o identitate superioară bazată pe statutul profesional și pe puterea mică pe care o avea în relația cu clientul acela. Și când puterea aceea a dispărut, când relația s-a terminat și respectul deferențial s-a evaporat instantaneu – pentru că respectul bazat pe statut și putere e întotdeauna fragil și temporar, dispare în momentul în care statutul și puterea dispar – când toate astea s-au întâmplat, am fost confruntat brutal cu întrebarea: cine sunt eu fără această funcție? Ce rămâne din Alex când scot expertul, consultantul, omul respectat pentru ceea ce poate oferi?
Și răspunsul pe care l-am găsit în noaptea aceea nu a fost unul reconfortant sau liniștitor. Am găsit un om nesigur, plin de îndoieli despre valoarea lui, dependent de validarea externă pentru a se simți valoros, cineva care fuge de propria lui mediocritate și insignifiență construind identități temporare bazate pe roluri și funcții și recunoaștere socială. Am găsit, cu alte cuvinte, un om complet obișnuit, complet normal în slăbiciunile lui, dar un om care și-a construit iluzii elaborate despre propria excepționalitate pentru a evita confruntarea cu propria ordinaritate.
Și asta e tentația narcisismului spiritual, fiul meu, și asta e de ce e atât de periculoasă și atât de subtilă: pentru că ia nevoia noastră umană legitimă de a fi văzuți și recunoscuți și apreciați și o transformă într-o dependență patologică de validare externă, într-o incapacitate de a exista ca persoane complete și valoroase fără laudele și respectul și supunerea altora. Ne transformă în oameni care trebuie constant să ne dovedim valoarea, să ne afirmăm importanța, să ne menținem poziția de superioritate, pentru că fără toate astea ne prăbușim într-un vid de insignifiență pe care îl temem mai mult decât orice.
Și singura cale de a evita această capcană – și nu e o cale ușoară, nu e ceva ce înveți o dată și apoi ești imunizat pentru totdeauna, ci e o luptă constantă, zilnică, obositoare – singura cale e să practici autoexaminarea constantă, să te întrebi în fiecare zi, în fiecare moment când simți acea plăcere dulce și seducătoare a laudei sau a respectului deferențial sau a supunerii altora: de ce mă bucur de asta? Ce nevoi din mine hrănește? Ce vide interioare încearcă să umple? Și cine sunt eu când toate astea dispar, când rămân singur cu mine însumi, fără titluri, fără funcții, fără respectul bazat pe putere?
În tradiția budistă, există o practică numită "meditația asupra morții" – nu în sens morbid sau depresiv, ci ca pe un exercițiu de claritate și perspectivă. Te gândești la faptul că vei muri, că într-o zi, poate mâine, poate peste cincizeci de ani, dar inevitabil într-un moment care va veni, vei înceta să existe în forma asta pe care o ai acum. Și te întrebi: când voi muri, când voi fi pe patul de moarte și voi privi înapoi la viața pe care am trăit-o, ce va conta cu adevărat? Titlurile pe care le-am avut? Funcțiile pe care le-am ocupat? Respectul deferențial pe care mi l-au arătat oamenii pentru că aveam putere asupra lor? Sau va conta ceva mai profund, mai autentic, mai legat de cine am fost cu adevărat ca om și nu de rolurile pe care le-am jucat?
Și când te gândești la moarte, la finalitatea absolută, la faptul că toate identitățile sociale pe care ți le-ai construit se vor evapora în momentul în care vei muri și nu va rămâne decât esența ta ca persoană, ca ființă umană care a trăit și a iubit și a suferit și a încercat să facă sens dintr-o existență fundamentalemnt confuză și ambiguă – când te gândești la toate astea, realizezi că narcisismul spiritual, plăcerea de a fi lăudat și respectat pentru funcția ta, e o formă de auto-amăgire tragică, o risipire a timpului limitat pe care-l ai pe pământul ăsta cu lucruri care nu contează cu adevărat.
Marcus Aurelius, împăratul roman pe care l-am menționat și în capitolul anterior, scria în jurnalul său personal – și e important să înțelegi că nu scria pentru publicare, nu scria ca să-i impresioneze pe alții cu înțelepciunea lui, ci scria pentru sine însuși, ca exercițiu de claritate morală și mentală – scria: "În curând vei uita de toți, și în curând toți te vor uita pe tine." Sună deprimant la prima vedere, sună nihilist sau pesimist, dar de fapt e profund eliberator. Pentru că dacă e adevărat că vei fi uitat – și e adevărat, indiferent cât de mare e puterea ta, indiferent câte monumente ți se ridică, într-un număr finit de generații nimeni nu va mai ști cine ai fost – dacă e adevărat asta, atunci întreaga dramă a puterii și statutului și recunoașterii sociale devine dintr-odată ridicolă, devine un fel de joc complicat pe care îl jucăm cu toții dar care nu are nicio miză reală ultimă.
Și această conștientizare a absurdității fundamentale a luptei pentru putere și recunoaștere nu ar trebui să te facă să renunți la responsabilitate sau să devii indiferent la munca pe care o faci. Dimpotrivă. Ar trebui să te elibereze de nevoia de a-ți deriva valoarea din funcția pe care o ocupi, să te elibereze să faci munca bine pentru că așa e corect să o faci, nu pentru că îți aduce laude sau recunoaștere sau validează importanța ta ca persoană.
Mă gândesc acum la bunicul tău, despre care ți-am povestit deja, cum lucra la gardul acela fără să-i pese că nimeni nu va ține minte gardul sau că nimeni nu-l va lăuda pentru calitatea muncii sau că gardul nu-i va aduce nicio formă de recunoaștere socială. Lucra pentru că trebuia făcut și pentru că el avea capacitatea de a-l face bine. Asta era tot. Nu era nicio dramă existențială despre propria valoare, nicio nevoie de validare externă, nicio căutare de sensuri profunde. Era doar munca și omul care o face, într-o relație directă și necomplicated de iluzii despre importanță și semnificație.
Și asta e modelul pe care vreau să-l ai în minte când vei avea putere, când vei fi în poziții în care oamenii te vor trata cu deferență și respect și poate chiar cu o formă de venerație. Vreau să-ți amintești de bunicul tău la gardul lui și să te întrebi: sunt eu ca bunicul, făcând munca pentru că trebuie făcută, sau sunt ca Maria directoarea, folosind munca ca pe un instrument de construire a unei identități superioare?
Și vreau să practici, în fiecare zi, mai ales în zilele când primești laude sau când oamenii îți arată respect deferențial sau când simți acea plăcere dulce de a fi important și respectat, vreau să practici întrebarea fundamentală: cine sunt eu fără această funcție? Ce rămâne din mine când scot toate straturile de identitate socială? Și e o întrebare dureroasă, pentru că răspunsul sincer, dacă ești onest cu tine însuți, va fi adesea descurajant. Vei descoperi că fără funcție și titlu și putere, ești doar un om obișnuit, cu slăbiciuni și îndoieli și nesiguranțe, nu foarte diferit de toți ceilalți oameni obișnuiți din jurul tău.
Dar asta nu e un lucru rău. E un lucru eliberator. Pentru că în momentul în care accepți că ești doar un om obișnuit, care se întâmplă să aibă în acest moment o funcție sau un rol sau o responsabilitate, în momentul acela încetezi să mai ai nevoie de putere pentru a-ți valida valoarea ca persoană. Puterea devine pur și simplu un instrument pe care îl folosești pentru a face ceva util, nu o confirmare a superiorității tale ontologice.
Și acum ajungem la ultima parte a acestui capitol, la ideea că slujitorii adevărați rămân elevi pe toată viața. Pentru că narcisismul spiritual, tentația de a crede că meriti puterea și că ești superior celor pe care îi conduci, vine întotdeauna cu iluzia că ai ajuns, că știi deja ce trebuie știut, că ai atins un nivel de înțelepciune sau competență sau maturitate care te pune deasupra nevoii de a mai învăța de la alții.
Îți povestesc o scenă pe care am văzut-o acum doi ani, la o conferință despre administrație publică la care am fost invitat să vorbesc despre digitalizare în instituțiile publice. Era o conferință mare, cu sute de participanți, primari și secretari și directori din toată Moldova, și vorbitorul principal era un fost ministru, un om cu o carieră impresionantă, care ajunsese în vârful sistemului administrativ românesc, care luase decizii care afectaseră milioane de oameni, care fusese intervievat de toate televiziunile și despre care se scrisese în toate ziarele.
Și când a urcat pe scenă să vorbească, se vedea în fiecare gest, în fiecare cuvânt, în întreaga lui prezență, că e un om care crede profund că a ajuns, că știe, că are înțelepciunea care vine din experiență și din putere și din toate marile decizii pe care le-a luat de-a lungul carierei. Vorbea cu acea autoritate absolută, fără nicio umbră de îndoială, fără nicio deschidere către posibilitatea că ar putea să nu știe tot, că ar putea să înveție ceva de la cei din public care, deși nu ajunseseră la nivelul lui de putere, aveau experiențe și perspective care ar fi putut să-i îmbogățească înțelegerea.
Și după ce a terminat prezentarea, în sesiunea de întrebări și răspunsuri, o femeie tânără, care era secretar la o primărie mică dintr-un sat uitat de lume, a ridicat mâna și a pus o întrebare despre cum să implementezi reforme administrative într-un context în care nu ai bani și nu ai oameni calificați și comunitatea e sceptică față de orice schimbare. Și era o întrebare bună, o întrebare care venea din experiență reală, din confruntarea zilnică cu probleme concrete, nu din teorie sau din planuri abstracte făcute în birouri din București.
Și fostul ministru s-a uitat la ea cu o condescendență care era atât de evidentă încât oamenii din public au început să se mișce incomfortabil pe scaune, și i-a spus, cu un zâmbet care era menit să fie paternal dar era de fapt patronizing, i-a spus: "Dragă doamnă, înțeleg că la nivelul la care lucrați dumneavoastră lucrurile par complicate, dar dacă aplicați principiile despre care am vorbit, veți vedea că problemele se rezolvă destul de simplu. E o chestiune de voință politică și de management eficient."
Și femeia aceea s-a așezat înapoi pe scaunul ei, cu o expresie pe care o recunoșteam pentru că o văzusem de atâtea ori la funcționarii publici când vorbesc cu șefii lor din București, o expresie de resemnare și retragere, expresia cuiva care tocmai și-a dat seama că nu merită să mai pună întrebări pentru că persoana din fața ei nu e interesată să asculte cu adevărat, e interesată doar să-și demonstreze superioritatea și să-și valideze convingerile preconcepute.
Și m-am gândit în momentul acela, privind scena asta care se desfășura pe scenă și în public, m-am gândit la cât de mult pierdea fostul ministru acela prin atitudinea lui, cât de mult ar fi putut să învețe dacă ar fi fost capabil să vadă în femeia aceea nu pe cineva inferior care are nevoie de sfaturile lui înțelepte, ci pe cineva care are o experiență diferită de a lui, o perspectivă complementară, o înțelepciune practică care vine din confruntarea zilnică cu realități pe care el, din înălțimea puterii și privilegiilor lui, nu le mai vedea de ani de zile.
Pentru că asta înseamnă să rămâi elev pe toată viața – nu înseamnă să nu știi nimic sau să te prefaci că nu știi ca o formă falsă de modestie, ci înseamnă să recunoști că oricât ai învățat, oricât de multă experiență ai acumulat, oricât de sus ai ajuns, există întotdeauna ceva de învățat de la ceilalți, mai ales de la cei care sunt în poziții diferite de a ta, care văd latura lună a realității pe care tu, din poziția ta de putere, nu o mai vezi.
În tradiția zen budistă există conceptul de "shoshin" – "mintea începătorului" – ideea că ar trebui să abordezi fiecare situație, fiecare conversație, fiecare experiență cu prospețimea și deschiderea unui începător, chiar dacă ești un expert cu decenii de experiență. Pentru că mintea expertului e deja plină, deja știe, deja are răspunsurile, și prin urmare e închisă la posibilitatea de a vedea ceva nou, de a învăța ceva neașteptat, de a fi surprinsă de realitate.
Dar mintea începătorului, chiar când aparține unui corp cu zeci de ani de experiență, rămâne deschisă, curioasă, capabilă de uimire, capabilă de a spune "nu știam asta" sau "m-am înșelat" sau "explică-mi mai bine că nu înțeleg." Și paradoxal, această atitudine de începător, această capacitate de a rămâne elev chiar când ești în poziție de profesor, te face un conducător mai bun, nu mai slab. Pentru că oamenii simt când cineva e cu adevărat deschis să învețe de la ei și când cineva doar face pe deschisul ca o tehnică de management dar în realitate e deja convins că știe mai bine.
Mă gândesc la cei mai buni profesori pe care i-am avut în viață – nu cei mai erudiți sau cei mai prestigioși, ci cei de la care am învățat cel mai mult, cei care m-au transformat ca persoană și nu doar ca student – și realizez că toți aveau această calitate de a rămâne elevi, de a asculta cu adevărat, de a fi capabili să spună "nu am gândit la asta, mersi că ai ridicat punctul ăsta" sau "ai dreptate, m-am înșelat aici" sau "învăț ceva de la tine acum."
Și nu erau slabi sau nesiguri pe ei sau incompetenți. Erau exact opusul. Erau atât de siguri pe valoarea lor fundamentală ca persoane, atât de liberi de nevoia de a-și dovedi constant superioritatea, încât își puteau permite luxul de a fi elevi, de a nu știi, de a învăța chiar și de la studenții lor, fără să simtă că asta le diminuează autoritatea sau competența sau valoarea.
Și asta vreau pentru tine, fiul meu, când vei avea putere. Vreau să fii atât de sigur pe valoarea ta fundamentală ca om – nu pe funcția ta, nu pe titlul tău, nu pe puterea ta, ci pe valoarea ta intrinsecă ca ființă umană – încât să-ți permiți luxul de a rămâne elev toată viața, de a nu știi, de a învăța de la toți, inclusiv și mai ales de la cei care sunt "sub" tine în ierarhie dar care au perspective și experiențe care îți lipsesc.
Și vreau să practici, în fiecare zi, mai ales în zilele când te simți cel mai sigur și cel mai expert și cel mai în control, vreau să practici întrebarea stupidă, admiterea de ignoranță, recunoașterea greșelii. Nu ca pe o tehnică de management sau ca pe o formă performativă de modestie, ci ca pe o practică autentică de păzire a inimii, de menținere a contactului cu realitatea, de evitare a narcisismului spiritual care transformă chiar și slujirea autentică într-un instrument de auto-glorificare.
Închei acest capitol lung și probabil prea intim și prea plin de mărturisiri personale care poate ar fi trebuit să rămână private, dar am decis să le includ pentru că vreau să știi că tot ce-ți spun vine nu din poziția superioară a cuiva care a rezolvat aceste probleme, ci din poziția umilă a cuiva care se luptă cu ele în fiecare zi și care știe, din propriile eșecuri dureroase, cât de subtilă și de seducătoare e tentația de a crede că meriți puterea, că ești special, că laudele și respectul pe care le primești sunt confirmări ale valorii tale superioare și nu simple reflectări ale funcției temporare pe care o ocupi.
Păzește-ți inima, fiul meu, în mijlocul laudelor și al supunerii. Pentru că inima e unicul lucru care contează cu adevărat, unicul lucru pe care îl vei lua cu tine când toate funcțiile și titlurile și puterea vor dispărea, precum vor dispărea inevitabil pentru toți. Și o inimă păzită e o inimă care rămâne umană, vulnerabilă, capabilă de conexiune autentică cu ceilalți, capabilă de a vedea în fiecare om nu un instrument sau un subordonat sau un admirator, ci pe un alt om, la fel de real și de complex și de valoros ca tine, indiferent de diferențele de statut sau putere sau funcție care există temporar între voi.
PARTEA II: IATĂ CE CONFIRMĂ ȘTIINȚA MODERNĂ
Perspectiva neurobiologică - De ce trebuie efort conștient pentru a rămâne empatic
Stau la biroul meu în această dimineață de joi, nouăsprezece ianuarie, și afară plouă cu acea ploaie persistentă de iarnă care nu e nici ninsoare nici ploaie propriu-zisă ci ceva hibrid și neplăcut, o formă de precipitație care pare să fie expresia meteo a indeciziei, și am în fața ochilor o stivă de articole științifice pe care le-am tipărit aseară, târziu, după ce tu și Ioana v-ați dus la culcare, articole despre neurobiologia puterii, despre cum creierul uman se modifică în prezența autorității, despre transformările chimice și electrice care au loc în cortexul prefrontal când omul ajunge în poziții de conducere, articole cu titluri de genul "Power and Perspective-Taking: A Critical Examination" și "The Neuroscience of Social Hierarchy" și "How Authority Reduces Empathic Neural Responses", articole dense, pline de jargon tehnic și grafice complicate și referințe la studii pe care nu le-am citit și probabil nu le voi citi niciodată pentru că viața e prea scurtă și energia cognitivă prea limitată.
Și mă gândesc, privind hârtiile astea împrăștiate pe birou lângă cana mea de cafea care fumegă și lângă telefonul pe care îl am mereu la îndemână deși în ultimele două ore nu m-a sunat nimeni și nu aștept să mă sune cineva, mă gândesc la cât de ciudat e faptul că avem nevoie acum, în secolul douăzeci și unu, de scanere cerebrale și experimente controlate dublu-orb și analize statistice complexe pentru a confirma ceea ce bunicul tău știa din observația simplă, directă, neștiințifică a vieții și a oamenilor din jurul lui, ceea ce părinții deșertului din secolul patru știau din practica ascetică și din meditația profundă asupra propriilor lor slăbiciuni, ceea ce Marcus Aurelius știa din experiența de a conduce un imperiu și din vigilența constantă asupra propriei tendinței de a deveni un monstru moral.
Dar în același timp – și asta e gândul care mă ține acolo, pe scaunul ăsta incomod care îmi strică spatele de ani de zile dar pe care nu-l schimb pentru că am o relație sentimentală irațională cu el, e scaunul pe care am scris primele mele articole despre web design, primul meu contract serios, primele mele eșecuri profesionale documentate în emailuri dureroase către clienți nemulțumiți – în același timp recunosc că există ceva profund reconfortant și validant în faptul că știința modernă confirmă intuițiile vechi, că ceea ce părea să fie înțelepciune spirituală abstractă sau observație anecdotică se dovedește a fi adevăr biologic măsurabil, că transformările pe care le descriu textele antice despre cum puterea corupte inima nu sunt metafore poetice ci procese neurologice concrete, observabile, replicabile în laboratoare din toată lumea.
Am petrecut ultimele trei săptămâni, de când am început să scriu scrisoarea asta lungă și poate imposibil de lungă către tine, am petrecut ore întregi citind despre cercetările lui Dacher Keltner de la Berkeley, despre studiile lui Sukhvinder Obhi despre cum puterea reduce activitatea neuronală în zonele cerebrale responsabile cu empatia, despre experimentele lui Adam Galinsky despre "power distance" și incapacitatea celor puternici de a se pune în locul altora, despre toate aceste descoperiri care arată, cu o claritate științifică care nu lasă loc de interpretări wishful thinking, că puterea ne schimbă creierul la nivel fizic, că nu e vorba despre slăbiciune morală sau caracter deficitar, ci despre modificări neurologice care se întâmplă aproape automat, fără voința noastră, în momentul în care ajungem în poziții de autoritate.
Și citind toate astea, stând noaptea târziu în biroul ăsta în timp ce familia mea doarme și orașul doarme și singurele zgomote sunt zăngănitul ocazional al caloriferului și sunetul tastelor când scriu notițe pe laptop, am simțit un amestec ciudat de ușurare și teamă, ușurare pentru că iată dovada că nu sunt nebun sau prea scrupulos sau patologic de auto-critic când observ în mine și în alții transformările despre care vorbesc textele vechi, că există o bază obiectivă, neurobiologică pentru toate aceste îngrijorări despre cum puterea ne schimbă, și în același timp teamă pentru că dacă e adevărat că creierul nostru se modifică automat în prezența puterii, dacă e un proces biologic atât de puternic încât poate fi măsurat cu scanere cerebrale, atunci ce șanse avem să-i rezistăm, să rămânem oameni autentici și empatici în poziții de autoritate?
Îmi amintesc o conversație pe care am avut-o cu Ioana acum vreo două săptămâni, seara, după ce venisem amândoi de la muncă – ea lucrează la contabilitatea unei firme de distribuție din oraș, un job pe care îl tolerează mai mult decât îl iubește dar care îi oferă stabilitate și un program previzibil și beneficii decente – și stăteam la masă și tu erai în camera ta, probabil pe telefon sau pe computer sau făcând teme sau orice fac adolescenții când își închid ușa și lasă părinții afară din universul lor privat, și eu îi povestam Ioanei despre articolele astea pe care le citisem, despre cum știința arată că puterea reduce literal capacitatea creierului de a simpatiza cu alții, că nu e o chestiune de alegere morală sau de voință ci e chimie cerebrală, e activitate neuronală care scade în anumite zone și crește în altele.
Și ea m-a ascultat cu acea răbdare pe care o are când vorbesc despre obsesiile mele intelectuale, răbdare amestecată cu o ușoară iritare pentru că probabil preferea să vorbim despre lucruri mai concrete și mai imediate, despre facturi care trebuie plătite sau despre vacanța de vară care trebuie planificată sau despre faptul că tu ai nevoie de haine noi pentru că ai crescut din nou și pantalonii pe care i-ai luat în toamnă abia îți mai vin, dar m-a ascultat și când am terminat mi-a spus ceva care m-a lovit cu o simplitate și o claritate care mi-a tăiat respirația pentru o secundă: "Și dacă e chimie cerebrală, dacă e biologie, atunci înseamnă că toți suntem condamnați să devenim monștri când avem putere? Că nu există scăpare? Că oricât de mult ne-am strădui, oricât de bune intenții am avea, biologia ne va transforma oricum?"
Și am stat acolo, cu furculița în mână suspendată la jumătatea distanței dintre farfurie și gură, și am realizat că întrebarea ei punea degetul exact pe rana care mă durea și de care încercam să evit să mă gândesc prea direct: dacă transformarea prin putere e un proces biologic automat, dacă creierul nostru e programat astfel încât să reducă empatia și să crească distanța psihologică față de cei pe care îi conducem în momentul în care ajungem în poziții de autoritate, atunci ce rost au toate sfaturile și toate înțelepciunile vechi și toate eforturile de auto-monitorizare și toate practicile spirituale despre păzirea inimii? Nu e ca și cum ai încerca să oprești gravitația prin voință, ca și cum ai încerca să zbori doar dorind foarte tare să zbori?
Dar apoi, gândindu-mă mai mult, în noaptea aceea și în zilele care au urmat, am realizat că tocmai acolo e valoarea perspectivei neurobiologice, tocmai în faptul că ne arată cu exactitate împotriva a ce trebuie să luptăm, care e dușmanul specific și concret, nu un dușman vag și moral numit "corupție" sau "aroganță" ci un dușman neurologic specific, măsurabil, cu mecanisme biologice cunoscute pe care le poți studia și înțelege și, poate, poți dezvolta strategii concrete de contracarare, nu prin negare sau prin forță de voință simplă ci prin înțelegere profundă a modului în care funcționează creierul și prin crearea deliberată de contra-măsuri, de exerciții, de practici care compensează tendințele biologice automate.
E ca atunci când știința ne-a arătat că creierul nostru e predispus genetic să dorească zahăr și grăsimi pentru că în mediul evolutiv în care s-a format acum sute de mii de ani, când eram vânători-culegători trăind de pe o zi pe alta fără certitudinea mesei de mâine, zahărul și grăsimile erau resurse rare și extrem de valoroase pentru supraviețuire și prin urmare creierul nostru a dezvoltat circuite neurologice puternice care ne recompensează cu dopamină și plăcere când consumăm aceste substanțe. Și acum, în lumea modernă unde zahărul și grăsimile sunt peste tot, ieftine și accesibile, aceleași circuite neurologice care ne-au ajutat să supraviețuim în trecut ne sabotează sănătatea, ne fac obezi și diabetici și bolnavi de inimă.
Dar faptul că știm asta, faptul că înțelegem mecanismul biologic, nu ne condamnă la obezitate și diabet. Ne permite să dezvoltăm strategii conștiente de contracarare: să evităm anumite alimente, să ne creăm medii în care tentațiile sunt reduse, să construim obiceiuri care compensează tendințele biologice automate. Nu e ușor, nu e automat, necesită efort constant și vigilență și multe eșecuri pe parcurs, dar e posibil tocmai pentru că înțelegem ce se întâmplă la nivel biologic și nu doar moralizăm vag despre "self-control" sau "disciplină" fără să înțelegem împotriva a ce exact luptăm.
La fel e și cu puterea și empatia. Faptul că știința ne arată că puterea reduce automat activitatea neuronală în zonele responsabile cu empatia nu înseamnă că suntem condamnați să devenim neempatici când avem autoritate. Înseamnă că trebuie să fim conștienți de tendința biologică automată și să dezvoltăm contra-măsuri deliberate, practici concrete care compensează reducerea automată a empatiei, exerciții care mențin active circuitele neuronale care altfel s-ar atrofia în prezența puterii.
Și asta e ceea ce vreau să-ți explic în această a doua parte a scrisorii, în această secțiune despre ce confirmă știința modernă despre putere și empatie și transformarea neurologică care vine cu autoritatea: nu ca să te sperii sau să te fac să crezi că e imposibil să rămâi om în poziții de putere, ci ca să-ți arăt exact, cu precizie științifică, ce se întâmplă în creierul tău când ajungi în asemenea poziții, care sunt mecanismele concrete prin care puterea te schimbă, și prin urmare cum poți dezvolta strategii specifice, țintite, eficiente de contracarare a acestor tendințe biologice automate.
Pentru că – și asta e paradoxul care mă fascinează și mă dă speranță în același timp – chiar dacă creierul nostru are tendințe biologice puternice, chiar dacă suntem în multe privințe robi ai chimiei noastre cerebrale și ai pattern-urilor neuronale moștenite din milioane de ani de evoluție, avem și această capacitate unică, profund umană, de metacogniție, de conștiință despre propriile noastre procese mentale, de capacitate de a observa propriile gânduri și emoții și tendințe și, observându-le, de a avea o șansă, mică dar reală, de a le modifica, de a le contracara, de a alege altceva decât ceea ce biologia noastră ne împinge automat să alegem.
Mă uit pe geam și văd că ploaia s-a transformat în ninsoare, fulgi mari și umezi care se lipesc de geam și se topesc aproape imediat lăsând urme de apă care curg în șiroaie pe sticlă, și mă gândesc la cât de potrivită e metafora asta, la cum fulgii ăștia par la început substanțiali și persistenți dar se topesc rapid în contact cu căldura sticlei, la fel cum înțelegerile noastre despre noi înșine par solide și definitive dar se topesc rapid în contact cu realitatea biologică a modului în care funcționează cu adevărat creierul nostru, nu cum am vrea să credem că funcționează, ci cum arată cercetările empirice că funcționează.
Și recunosc că există ceva deziluzonant în această confruntare cu știința neurologică, ceva care subminează imaginea plăcută pe care ne-o construim despre noi înșine ca ființe raționale, autonome, în control deplin al propriilor decizii și comportamente. Ne place să credem că suntem liberi, că alegerile noastre sunt produsul raționamentului și al valorilor și al caracterului nostru moral, nu al nivelurilor de dopamină sau cortizol sau al activității din amigdală sau cortexul prefrontal. Ne place să credem că dacă suntem oameni buni cu intenții pure, atunci vom rămâne oameni buni indiferent de circumstanțe, indiferent de putere sau de lipsa ei, indiferent de ce se întâmplă în chimia creierului nostru.
Dar știința ne arată o realitate mai complicată și mai umilă: că suntem în foarte mare măsură produsele biologiei noastre, că marile noastre decizii morale și transformările noastre de caracter sunt adesea determinate de procese neurologice și chimice care se întâmplă sub nivelul conștiinței, că libertatea noastră de alegere e mult mai limitată decât ne place să credem, că între "eu" care decide și "eu" care observă decizia există o prăpastie plină de procese biologice automate despre care "eu" conștient nu știe aproape nimic.
Și totuși – și aici e partea care mă fascinează și îmi dă speranță – chiar și recunoscând toate aceste limitări biologice, chiar și acceptând că suntem în mare măsură robi ai neurologiei noastre, tot rămâne acel spațiu mic dar crucial de libertate, acea capacitate de metacogniție care ne permite să observăm propriile tendințe biologice și, observându-le, să creăm strategii de contracarare, să construim medii și obiceiuri și practici care ne împing împotriva tendințelor automate, care ne ajută să rămânem mai aproape de cine vrem să fim decât de cine biologia noastră ne împinge automat să devenim.
Îți voi spune în capitolele care urmează despre cercetările specifice, despre experimentele care arată exact cum puterea ne recablează creierul, cum reduce activitatea în zonele responsabile cu empatia și cum crește activitatea în zonele responsabile cu recompensa și cu afirmarea dominanței. Îți voi spune despre fenomenul "tunelului percepției" care face ca cei puternici să nu mai vadă realitatea celorlalți, să trăiască într-o bulă informațională distorsionată unde feedback-ul e filtrat și realitatea e adaptată pentru a nu-i deranja sau contrazice. Îți voi spune despre efortul conștient necesar pentru a menține empatia activă când ești în poziție de putere, despre practicile concrete, măsurabile, care funcționează pentru a contracara tendințele neurologice automate.
Dar înainte de toate astea, vreau să stabilesc cadrul corect de înțelegere, perspectiva corectă din care să privești informația științifică care va urma. Pentru că știința poate fi folosită în două moduri complet diferite când vine vorba de comportamentul uman și de moralitate: poate fi folosită ca scuză – "nu e vina mea că sunt așa, e biologia mea, e creierul meu, sunt victima propriei neurologii" – sau poate fi folosită ca hartă, ca instrument de navigare, ca mod de a înțelege cu precizie terenul pe care trebuie să-l traversezi pentru a ajunge unde vrei să ajungi.
Și eu îți ofer știința asta nu ca scuză ci ca hartă, nu ca justificare pentru eșecurile morale inevitabile ci ca instrument de înțelegere a dificultății specifice cu care te vei confrunta și prin urmare ca bază pentru dezvoltarea strategiilor concrete de contracarare. Pentru că odată ce știi că puterea reduce automat empatia ta la nivel neurologic, că nu e vorba despre caracterul tău sau despre valorile tale ci despre chimie cerebrală care se modifică în prezența autorității, atunci poți să nu te mai bazezi pe bunele intenții sau pe credința vagă că "eu nu voi fi așa" ci poți să construiești sisteme, practici, obiceiuri care compensează tendința biologică automată.
E diferența dintre a merge la război fără să știi nimic despre dușman – cine e, unde e, cum luptă, ce tactici folosește – și a merge la război cu intelligence detaliat, cu hărți precise, cu înțelegere profundă a strategiilor adversarului. Nu-ți garantează victoria, dar îți crește considerabil șansele, transformă lupta dintr-o confruntare oarbă într-una informată și strategică.
Aud acum zgomote de la etaj, pașii tăi și vocea ta vorbind cu mama ta, probabil te-ai trezit și te pregătești pentru școală, și știu că în câteva minute vei coborî în bucătărie și eu voi trebui să ies din biroul ăsta și din lumea articolelor științifice și a reflecțiilor despre neurobiologie și să reintru în lumea normală a dimineților de joi când trebuie să ne grăbim ca să ajungi la școală la timp și să verificăm că ai toate cărțile necesare și să ne certăm poate pentru că nu vrei să iei micul dejun sau pentru că vrei să porți acel tricou pe care mama ta consideră că e prea subțire pentru vremea de afară.
Și e o tranziție bruscă, aproape dureroasă, din lumea gândurilor despre neurobiologia puterii în lumea concretă a paternității zilnice, dar e și un reminder util că tot ce scriu aici, toate aceste reflecții teoretice despre cum puterea ne schimbă creierul, toate astea își găsesc confirmarea sau infirmarea în momente mici și concrete ca ăsta care vine acum, în interacțiunea de dimineață cu tine, în felul în care voi alege să-ți răspund când vei spune ceva care mă irită sau care contrazice planurile mele pentru dimineața asta, în capacitatea mea de a fi prezent și empatic chiar și când sunt obosit și absorbit în gândurile mele și iritat de întrerupere.
Pentru că paternitatea e o formă de putere, poate cea mai pură și mai intensă formă de putere pe care o voi avea vreodată, putere asupra unei ființe umane care a depins complet de mine pentru supraviețuire când era mic și care depinde încă, deși în moduri din ce în ce mai subtile pe măsură ce crești, de deciziile mele și de caracterul meu și de capacitatea mea de a fi om decent în prezența puterii absolute pe care o am în calitate de părinte. Și dacă nu pot să aplic în relația cu tine înțelegerile despre cum puterea reduce empatia și despre cum trebuie efort conștient să rămâi conectat la realitatea celuilalt, atunci toate aceste scrieri lungi sunt doar masturbare intelectuală, sunt theory fără practice, sunt cuvinte frumoase care nu se traduc în nimic real.
Așa că îți voi oferi în capitolele care urmează știința, datele, cercetările, mecanismele neurologice precise prin care puterea ne transformă, dar îți voi oferi totodată și reflecțiile despre cum aceste mecanisme se manifestă în viața mea concretă, în relația mea cu tine, în slujba mea mică, în interacțiunile zilnice în care am putere sau n-am putere și cum aceste diferențe de putere se reflectă în felul în care mă comport, în ce simt, în cât de mult sunt capabil să văd realitatea celuilalt sau sunt captiv în propria mea perspectivă limitată și distorsionată de poziția pe care o ocup.
Pentru că știința fără aplicare personală rămâne abstractă și neconvingătoare, dar aplicarea personală fără înțelegere științifică rămâne anecdotică și poate iluzoră. Împreună, cele două perspective – perspectiva third-person a cercetării obiective și perspectiva first-person a experienței subiective – pot crea o înțelegere mai completă, mai utilizabilă, mai autentică a modului în care puterea ne transformă și a modului în care putem, cu efort conștient și cu strategii deliberate, să rămânem oameni în mijlocul acestei transformări neurologice aproape inevitabile.
Respiră adânc, fiul meu, pentru că ceea ce urmează va fi poate cel mai dificil de digerat din toată scrisoarea asta: nu doar înțelepciune spirituală despre păzirea inimii, nu doar povești literare despre corupție și integritate, ci fapte biologice dure despre cum propriul tău creier te va trăda în mod automat când vei avea putere, cum empatia ta se va reduce fără să-ți dai seama, cum vei începe să nu mai vezi realitatea celorlalți fără să fi vrut conștient să devii orb la suferința lor. Dar odată ce știi asta, odată ce înțelegi mecanismul biologic exact, ai o șansă – mică dar reală – de a lupta împotriva lui, de a crea contra-măsuri, de a rămâne tu însuți chiar și când biologia ta te împinge să devii altcineva.
Și asta e, în cele din urmă, tot ce-ți pot oferi: nu garanții, nu formule magice, nu soluții simple, ci o hartă detaliată a terenului dificil pe care va trebui să-l traversezi, și încrederea că știind exact unde sunt capcanele, ai șanse mai mari să le eviți decât dacă ai merge orb și încrezător că bunele tale intenții vor fi suficiente să te protejeze de tendințele neurologice automate care transformă pe toți ceilalți dar cred tu, cumva magic, că nu te vor transforma și pe tine.
4. Cum puterea ne recablează creierul: Efectul neurologic al autorității
E vineri dimineață, douăzeci și trei ianuarie, ora șase și cincisprezece, și stau în întunericul aproape complet al biroului meu – nu am aprins încă lumina pentru că nu vreau să sparg brusc liniștea și tăcerea casei, vreau să rămân încă puțin în starea asta de semi-veghe în care nu ești complet treaz dar nici nu mai dormi, când gândurile se mișcă într-un fel diferit decât în timpul zilei, mai fluid și mai puțin cenzurat și mai onest cumva – și încerc să-mi amintesc exact când am simțit pentru prima oară, în propria mea experiență directă și nemediat de teorii sau cercetări științifice, efectul despre care vreau să-ți scriu acum, efectul pe care cercetătorii îl numesc tehnic "reducerea activității în rețeaua neuronală de oglindire" dar pe care eu l-am experimentat pur și simplu ca pe o incapacitate progresivă, treptat crescândă, de a simți cu adevărat ce simțeau oamenii din jurul meu când eram în poziție de autoritate față de ei.
Încerc să îmi amintesc momentul exact, conversația sau incidentul specific când am observat pentru prima oară această transformare în mine, dar memoria nu funcționează astfel, nu păstrează evenimente discrete și clare ci amestecă totul într-o pastă informă de impresii și fragmente, și ceea ce îmi amintesc nu e un moment singular ci mai degrabă o acumulare graduală de micro-momente extinse pe luni sau poate ani, momente când vorbeam cu angajații mei sau cu clienții mei sau chiar cu tine și cu Ioana acasă și simțeam, sau mai precis nu simțeam, o distanță, un vid, o incapacitate de a conecta emotional cu ceea ce îmi spuneau, o senzație că îi aud vorbind și înțeleg cuvintele la nivel intelectual dar nu simt ce simt ei, nu experimentez realitatea lor interioară ca pe ceva viu și prezent ci ca pe ceva abstract și teoretic, ca pe o descriere a durerii altcuiva nu ca pe durerea însăși.
Și nu era o alegere conștientă, nu era că decidem să nu empatizez sau să nu mă intereseze, dimpotrivă, la nivel conștient voiam să empatizez, îmi spuneam că trebuie să fiu atent și prezent și empatic, dar era ca și cum între intenția conștientă și execuția efectivă exista o deconectare, un fel de lag neurologic, o întârziere sau mai degrabă o absentă completă a răspunsului emoțional automat care ar fi trebuit să vină când cineva îți povestește despre o problemă reală sau o suferință autentică sau o îngrijorare profundă, acel răspuns pe care îl aveam automat, fără efort, când nu eram în poziție de putere față de persoana care vorbea, dar care dispărea sau se estompa dramatic când eram șef, conducător, autoritate, cel care lua decizii și de care depindeau alții.
Am în fața mea acum, pe biroul care e iluminat doar de lumina palidă a ecranului laptopului și de reflexia străzii care vine prin geam, am în fața mea articolul lui Sukhvinder Obhi, un neuroscientist de la McMaster University din Canada, articol publicat în 2014 în Social Cognitive and Affective Neuroscience, un articol care mi-a luat trei ore să-l citesc aseară pentru că e dens și tehnic și plin de termeni pe care am fost nevoit să-i caut să înțeleg ce înseamnă, termeni de genul "mu suppression" și "motor resonance" și "mirror neuron system", dar esența, ceea ce rămâne după ce scapi de tot jargonul tehnic, e atât de simplă și de devastatoare încât mi-a luat respirația când am înțeles-o complet: puterea reduce literal, măsurabil, activitatea în zonele creierului responsabile cu empatia, cu capacitatea de a simula în propriul tău sistem nervos stările emoționale ale altora, cu acea rezonanță neuronală care e baza conexiunii umane autentice.
Obhi a făcut un experiment elegant în simplitatea lui: a luat subiecți și i-a împărțit în două grupuri, un grup căruia i-a dat să se gândească la o experiență din viața lor când au avut putere asupra altora, când au fost în poziție de autoritate și control, și alt grup căruia i-a dat să se gândească la o experiență când nu au avut putere, când au fost în poziție de subordonare sau dependență față de alții, și apoi le-a arătat tuturor video-clipuri cu o mână care strânge o minge de cauciuc, un gest simplu și banal, și le-a măsurat în timp real activitatea cerebrală folosind EEG, aceleelectrozii care se pun pe cap și măsoară activitatea electrică a creierului, și ceea ce a descoperit e că subiecții din grupul care se gândeau la putere aveau o activitate semnificativ redusă în rețeaua neuronală de oglindire, acele zone din creier care se activează automat când vezi pe altcineva făcând ceva, care mimează intern, simulează, rezonează cu acțiunea observată, care e baza neurologică a empatiei și a înțelegerii intuitive a ceea ce simte celălalt.
Și citind asta aseară, la ora unu dimineața când ar fi trebuit să dorm de mult dar nu puteam să dorm pentru că eram prea captivat și prea alarmat de implicațiile a ceea ce citeam, am înțeles dintr-odată, cu o claritate care era aproape fizică, ca o lovitură în stomac, am înțeles de ce în acei ani când firma mea a crescut și am avut pentru prima oară autoritate reală asupra altor oameni, de ce devenisem treptat mai rece, mai detașat, mai incapabil să simt cu adevărat ce simțeau ei când îmi spuneau despre problemele lor sau îngrijorările lor sau frustrările lor, nu pentru că aș fi devenit un om mai rău sau mai egoist sau mai indiferent la suferința altora, ci pentru că creierul meu, la nivel complet automat și inconștient, reducea activitatea în zonele responsabile cu empatia ca răspuns la simpla prezență a puterii, la simplul fapt că eram în poziție de autoritate și control.
Și nu e metaforă, nu e limbaj poetic sau aproximativ, e literal: scanerele cerebrale arată că zonele responsabile cu oglindirea neuronală, cu simularea internă a stărilor altuia, au activitate redusă când subjectul se află în stare psihologică de putere, când se gândește la sine ca având autoritate și control asupra altora, și această reducere a activității neuronale nu e ceva pe care îl simți sau de care ești conștient în momentul în care se întâmplă, se întâmplă sub nivelul conștiinței tale, e un proces complet automat care modifică felul în care experimentezi realitatea fără ca tu să-ți dai seama că experimentezi realitatea diferit.
Mă ridic de pe scaun și mă duc la fereastră, privesc strada care începe să se lumineze ușor la orizont, văd cum cerul trece de la negru la un gri întunecat și apoi la un gri mai deschis și apoi, treptat, imperceptibil aproape, apar nuanțe de albastru pălid în partea de est, și mă gândesc la cât de potrivită e metafora cu răsăritul, la cum transformările neurologice despre care vorbesc se întâmplă la fel de treptat și de imperceptibil ca schimbarea culorii cerului dimineața, nu observi momentul exact când negrul devine gri sau când griul devine albastru, observi doar că acum e mai luminos decât era acum cinci minute, dar nu poți pune degetul pe tranziție, pe momentul precis al schimbării.
La fel și cu reducerea empatiei în prezența puterii: nu există un moment dramatic când te trezești dimineața și realizezi "aha, acum am devenit neempatic", ci e o erodare graduală, milimetru cu milimetru, sinapsă cu sinapsă, interacțiune cu interacțiune, până când într-o zi te uiți înapoi și realizezi că omul care ești acum răspunde complet diferit la suferința altora decât omul care erai acum trei ani sau cinci ani sau zece ani, înainte să ai puterea pe care o ai acum, și diferența nu e morală sau caracterială în sens tradițional ci e neurologică, e în felul literal în care creierul tău procesează informația socială și emoțională.
Îmi amintesc o scenă specifică, trebuie să fi fost acum doi ani sau poate trei, memoria mea e neclară la detaliile temporale dar e clară la conținutul emoțional, îmi amintesc cum Andrei, unul dintre angajații mei pe atunci, avea douăzeci și opt sau nouă de ani, băiat inteligent și muncitor dar vulnerabil emoțional într-un fel care mă făcea uneori să mă simt inconfortabil pentru că îmi amintea de propriile mele vulnerabilități pe care încercam să le ascund sub masca profesionalismului, cum Andrei a venit la mine într-o zi și mi-a spus că mama lui e bolnavă, cancer la plămâni, stadiul trei sau patru nu mai țin minte exact, și că va trebui să ia câteva zile libere pentru a o însoți la tratamente și a sta cu ea pentru că tatăl lui murise cu ani în urmă și el era unicul copil și singura persoană care putea să o ajute.
Și îmi amintesc cum, în timp ce îmi spunea asta, cum vocea lui se înăsprea de emoție și ochii lui se umezeau și întreaga lui postură era încordată de efortul de a nu plânge în fața șefului, îmi amintesc cum eu stăteam la birou și îl ascultam și la nivel intelectual înțelegeam că e o situație groaznică, că e ceva devastator pentru el, că mama lui se confruntă cu posibilitatea reală a morții și el se confruntă cu posibilitatea de a o pierde pe singura familie apropiată care îi mai rămăsese, și îmi amintesc cum, înțelegând toate astea la nivel intelectual, am simțit totuși, și asta e partea care mă face să mă simt rușinat chiar și acum la doi sau trei ani distanță, am simțit în primul rând o iritare, o frustrare că programul nostru de lucru va fi afectat, că va trebui să redistribui taskurile lui către alții care erau deja încărcați, că avem deadline-uri și clienti care așteaptă și acum va trebui să găsesc soluții pentru a compensa absența lui.
Și iritarea asta a venit înainte de compasiune, iritarea a fost primul răspuns emoțional, cel mai puternic și cel mai prezent, și compasiunea a venit abia după, ca un gând secundar, ca ceva pe care m-am forțat să-l simt pentru că știam că asta e răspunsul moral corect, că asta ar face un om decent, dar nu a fost automat, nu a fost natural și imediat și visceral așa cum ar fi fost dacă nu aș fi fost în poziție de putere față de el, dacă aș fi fost coleg de rang egal sau chiar subordonat, când răspunsul empatic vine automat, fără efort, fără să trebuiască să te forțezi.
Și i-am spus, bineînțeles, că poate să ia zilele libere de care are nevoie, i-am spus că înțeleg și că familia e mai importantă decât munca și toate celelalte lucruri pe care le spui în astfel de situații, dar în timp ce vorbeam simțeam falsitatea în propriile mele cuvinte, simțeam că sun ca un script, ca un manager care a fost instruit în communication skills și știe ce se cuvine să spună dar nu simte cu adevărat ceea ce spune, și cred că el a simțit asta, cred că a detectat distanța emoțională din spatele cuvintelor mele corect-politice, pentru că s-a uitat la mine cu o expresie care era mai mult decât dezamăgire, era o formă de resemnare tristă, ca și cum confirmam ceva ce deja știa, că nu sunt cu adevărat prezent pentru el ca om ci doar îndeplinesc rolul de șef care gestionează o situație inconfortabilă.
Și ce mă frământă și acum, ce mă ține treaz în dimineața asta devreme când ar trebui să mă întorc în pat să mai dorm puțin înainte să înceapă zgomotul zilei, e întrebarea: de ce? De ce primul meu răspuns a fost iritare în loc de compasiune? Nu sunt un om rău, nu sunt în mod fundamental lipsit de empatie, când aud despre suferința altora în contexte în care nu am putere asupra lor răspund cu compasiune autentică și imediată, dar în momentul acela, în birou, în poziția mea de șef de firmă ascultând angajatul meu vorbind despre mama lui pe moarte, ceva în creierul meu a prioritizat automatic considerațiile practice și planificarea logistică peste răspunsul emoțional empatic, și nu pentru că am ales conștient să fac asta ci pentru că asta e ceea ce face creierul automat când e în modul "putere".
Și aici intervine cercetarea lui Obhi cu claritate științifică devastatoare: în momentul acela, în birou, ascultându-l pe Andrei, rețeaua mea neuronală de oglindire avea probabil activitate redusă, zonele din creier care ar fi trebuit să se activeze automat pentru a simula în sistemul meu nervos durerea și frica și tristețea lui aveau activitate scăzută, și prin urmare experimentam relația lui cu mama lui pe moarte nu ca pe o realitate emoțională vie și intensă ci ca pe o informație abstractă, un fapt care trebuia procesat și integrat în planning-ul de lucru, un obstacol logistic care necesita rezolvare nu o tragedie umană care necesita compasiune.
Și partea cea mai înspăimântătoare din toată povestea asta nu e că am fost temporar lipsit de empatie – toți avem momente când suntem mai puțin empatici din diverse motive, oboseală sau stres sau preocupare cu propriile probleme – partea cea mai înspăimântătoare e că în momentul respectiv nu eram conștient că îmi lipsește empatia, nu simțeam că răspund inadecvat sau că ceva e în neregulă cu modul în care procesez situația, mi se părea complet normal și rezonabil să fiu mai preocupat de impactul asupra programului de lucru decât de trauma emoțională a angajatului meu, și doar mai târziu, câteva ore sau poate zile după, reflectând asupra conversației, am realizat cât de rece fusesem, cât de detașat și de instrumental în felul în care trataseam ceea ce era pentru el probabil cea mai grea perioadă din viața lui.
Soarele a răsărit acum complet, strada afară e luminată de acea lumină rece și clară de iarnă care face totul să pară mai precis conturuat și mai puțin romanțat decât lumina caldă de vară, și aud primele zgomote de la etaj, probabil Ioana care s-a trezit și se pregătește pentru toaletă, și știu că în curând va începe rutina dimineții și voi trebui să ies din lumea interioară a reflecției și să intru în lumea exterioară a acțiunii și conversației, dar vreau să termin gândul ăsta despre Obhi înainte să fiu întrerupt, vreau să fixez în scris concluziile înainte să dispară în agitația zilei.
Concluzia e asta, și e atât de importantă încât vreau să o scriu clar și direct fără meandrările mele obișnuite: când ai putere asupra altora, creierul tău reduce automat activitatea în zonele responsabile cu empatia, și această reducere nu e ceva de care ești conștient în timp real, nu simți că devii mai puțin empatic, ți se pare că răspunzi normal și adecvat la situațiile sociale, dar de fapt procesezi realitatea emoțională a altora complet diferit decât o procesai când nu aveai putere, o procesezi mai abstract, mai detașat, mai instrumental, mai mult ca pe informație care trebuie gestionată și mai puțin ca pe experiență umană care necesită răspuns emoțional.
Și singura apărare împotriva acestei transformări neurologice automate e conștiința, metacogniția, efortul deliberat și constant de a monitoriza propriile răspunsuri emoționale și de a te întreba: cum aș fi răspuns la situația asta dacă nu aș fi șef, dacă aș fi egal sau subordonat? Simt cu adevărat ce simte persoana din fața mea sau procesez doar informațional ceea ce îmi spune? Răspund ca om la om sau răspund ca autoritate la subordonat? Și să nu te înșeli pe tine însuți crezând că întotdeauna vei putea răspunde corect la aceste întrebări, pentru că uneori, poate chiar deseori, vei fi orb la propria ta lipsă de empatie, vei crede sincer că ești empatic când de fapt ești doar performativ, mimezi empatia pentru că știi că așa trebuie să răspunzi dar nu o simți cu adevărat la nivel visceral și automat.
Trec acum la a doua cercetare pe care vreau să ți-o explic, studiile lui Dacher Keltner de la Berkeley, un psiholog social care a petrecut decenii studiind ce numește el "paradoxul puterii" și care a publicat în 2016 o carte cu acest titlu, The Power Paradox, pe care am citit-o acum doi ani și care mi-a schimbat fundamental felul în care mă gândesc la propria mea experiență cu autoritatea și conducerea, o carte care mi-a arătat că ceea ce experimentasem eu în mod confuz și fragmentat avea de fapt un pattern clar și replicabil care se manifestă aproape universal la oamenii care ajung în poziții de putere.
Paradoxul e asta, formulat simplu: comportamentele și trăsăturile de caracter care te ajută să ajungi la putere – empatia, generozitatea, colaborarea, ascultarea, atenția la nevoile altora, modestia, capacitatea de a construi relații autentice – sunt exact comportamentele și trăsăturile care dispar sau se atrofiază dramatic după ce ajungi la putere, când începi să manifești comportamente opuse – lipsă de empatie, egocentrism, tendință spre monolog în loc de dialog, ignorarea nevoilor altora, aroganță, relații instrumentale în loc de autentice.
Și am văzut asta, fiul meu, de atâtea ori în cei opt ani de când lucrez cu instituțiile publice din județul nostru, am văzut cum oameni care au ajuns în poziții de conducere pentru că erau empatici și colaborativi și atenți la nevoile celorlalți, cum acești oameni se transformă treptat, pe parcursul lunilor și anilor petrecuți în poziții de autoritate, se transformă în versiuni mai reci, mai egocentrice, mai puțin interesate de perspectivele și nevoile celor pe care îi conduc, și transformarea asta nu e rezultatul vreunei decizii conștiente de a deveni un șef mai dur sau mai distantat, ci e un proces aproape automat care se întâmplă fără voința și adesea fără conștiința celui care îl experimentează.
Keltner explică mecanismul în termeni de neurochimie și pattern-uri de comportament social: când ajungi în poziție de putere, începi să primești constant feedback pozitiv și validare și deferență de la cei din jurul tău, iar creierul tău interpretează acest feedback ca pe o confirmare că comportamentul tău actual e corect și eficient și prin urmare ar trebui menținut și intensificat, și astfel comportamentele care erau doar tendințe moderate când nu aveai putere devin exagerate și dominante când ai putere, pentru că primești constant reinforcement pozitiv de la mediul social care te tratează cu deferență și supunere.
Și în același timp, pentru că ești în poziție de putere și ai multe responsabilități și multe decizii de luat și timpul tău e limitat și prețios, începi să iei shortcut-uri cognitive, să procesezi informația social-emoțională mai superficial și mai rapid, să nu mai asculți cu atenție completă și deschisă ci să cauți quick summaries și bullet points și concluzii executive, să nu mai petreci timp construind relații autentice cu oamenii din jurul tău ci să interacționezi cu ei funcțional, transacțional, în măsura în care e necesar pentru a-ți îndeplini obiectivele profesionale, și toate aceste shortcut-uri cognitive și comportamentale sunt perfect raționale și justificabile la nivel individual – nu ai timp să stai de vorbă o oră cu fiecare angajat, nu poți să fii profund investit emoțional în problemele personale ale tuturor celor pe care îi conduci – dar efectul cumulativ al acestor shortcut-uri e că devii treptat mai puțin capabil de empatie autentică și conexiune umană profundă cu cei din jurul tău.
Și partea care mă sperie cel mai mult din cercetarea lui Keltner nu e descrierea mecanismului – asta e fascinant științific dar relativ abstract – ci datele empirice care arată că paradoxul se manifestă aproape universal, că nu e vorba despre unii oameni care au character flaws și devin corupți de putere în timp ce alții rămân integri, ci e vorba despre o tendință biologică și socială puternică care afectează aproape pe toți cei care ajung în poziții de autoritate, indiferent de intențiile inițiale sau de valorile declarate sau de calitatea morală a caracterului lor înainte de a avea putere.
Am în fața mea acum un grafic din cartea lui Keltner care arată rezultatele unui studiu longitudinal pe parcursul a zece ani urmărind comportamentul unor manageri noi promovați în poziții de conducere, și graficul e devastator în claritatea lui: în primele luni după promovare, majoritatea manifestă comportamente empatice și colaborative similare cu cele pe care le aveau înainte de promovare, dar pe măsură ce trec lunile și anii, curba comportamentelor empatice scade dramatic în timp ce curba comportamentelor egocentrice și autoritare crește corespunzător, și declinul nu e linear ci accelerat, devine tot mai rapid pe măsură ce persoana petrece mai mult timp în poziție de putere și se habituează cu deferența și supunerea celor din jur.
Și citind asta, am simțit un fel de panică rece răspândindu-se în piept, pentru că am recunoscut pattern-ul în propria mea experiență, am văzut cum în primii ani când am avut angajați eram extrem de atent să ascult perspectivele lor și să construiesc relații autentice și să fiu disponibil pentru conversații lungi despre orice îi preocupa, profesional sau personal, dar pe măsură ce firma a crescut și responsabilitățile au crescut și timpul a devenit din ce în ce mai limitat și prețios, am început să iau exact shortcut-urile despre care vorbește Keltner, am început să ascult mai puțin și să vorbesc mai mult, să caut concluzii rapide în loc să explorez nuanțe, să văd angajații mai mult prin prisma funcției lor și a contribuției lor la obiectivele firmei și mai puțin ca pe persoane complete cu viețile lor complexe și problemele lor autentice care merită atenție și empatie chiar dacă nu au legătură directă cu munca.
Aud acum pași pe scară, tu cobori probabil pentru micul dejun, și realizez că am scris de vreo două ore fără întrerupere și ar trebui să mă opresc și să mă duc să fiu prezent pentru tine la micul dejun, să nu fiu tatăl absorbit în laptop-ul lui care răspunde monosilabic și distrat în timp ce tu vorbești despre ce ai de făcut azi la școală sau despre ce ți se întâmplă în viața ta, dar mai vreau să adaug un paragraf despre al treilea cercetător pe care vreau să-l menționez în acest capitol, Robert Sapolsky, și apoi promit că voi închide laptop-ul și voi fi prezent complet la micul dejun, fără telefon și fără gânduri despre scrisoarea asta sau despre proiectele de la firmă sau despre orice altceva decât conversația cu tine în momentul prezent.
Sapolsky e un neurobiolog de la Stanford care a petrecut decenii studiind efectele stresului și ierarhiei sociale asupra creierului și comportamentului, și cercetarea lui, deși făcută inițial pe babuini în Africa și abia apoi extinsă la oameni, arată cu o claritate care nu lasă loc de interpretări alternative că poziția în ierarhie afectează dramatic chimia creierului, nivelurile hormonilor, structura și funcția mai multor zone cerebrale critice pentru comportamentul social și emoțional.
Ceea ce Sapolsky a descoperit studiind babuinii – și apoi confirmând pe oameni prin studii ulterioare făcute de el și de alți cercetători inspirați de munca lui – e că babuinii de rang înalt, cei dominanți în grupurile lor sociale, au niveluri constant ridicate de dopamină, hormonul asociat cu plăcerea și recompensa și motivația, și niveluri constant scăzute de cortizol, hormonul asociat cu stresul și anxietatea, și această combinație chimică – dopamină ridicată, cortizol scăzut – produce o stare psihologică de încredere exagerată, de tendință spre risk-taking, de sentiment de invincibilitate și drept la privilegii, de reducere a vigilenței față de amenințări și consecințe negative.
În timp ce babuinii de rang scăzut, cei dominați și supuși în ierarhie, au pattern-ul opus: dopamină scăzută, cortizol ridicat, ceea ce produce anxietate cronică, hipervigilență, tendință spre evitarea riscului, sentiment de vulnerabilitate constantă și lipsă de control asupra propriei vieți, și aceste diferențe chimice nu sunt rezultatul unor diferențe de personalitate sau caracter care existau înainte ca babuinii să ajungă în pozițiile respective de ierarhie ci sunt rezultatul direct al poziției ierarhice, pentru că atunci când Sapolsky a observat babuini care urcau sau coborau în ierarhie din diverse motive – un mascul dominant care îmbătrânește și e înlocuit de unul mai tânăr, un mascul tânăr care urcă prin lupte și alianțe – a văzut cum chimia creierului lor se schimbă corespunzător, dopamina crește sau scade, cortizolul scade sau crește, în funcție de direcția mișcării în ierarhie.
Și ceea ce e crucial de înțeles aici, și vreau să fiu foarte clar despre asta pentru că e ușor să interpretezi greșit implicațiile, e că aceste schimbări chimice nu sunt nici bune nici rele în sine, sunt pur și simplu adaptări biologice la realitățile poziției ierarhice, pentru că dacă ești dominant în ierarhie ai nevoie de încredere și curaj și tendință spre acțiune pentru a-ți menține și apăra poziția, ai nevoie să fii capabil să iei riscuri și să acționezi decisiv fără să fii paralizat de anxietate și îndoială, în timp ce dacă ești subordonat în ierarhie ai nevoie de vigilență și precauție și tendință spre evitarea conflictului pentru a supraviețui fără să fii atacat sau pedepsit de cei mai puternici decât tine.
Dar problema apare când transpui aceste pattern-uri chimice care au sens evolutiv în contextul ierarhiilor de babuini sau chiar al ierarhiilor umane primitive în contextul societății moderne complexe unde conducătorii nu mai sunt pur și simplu cei mai puternici fizic sau mai dispuși la violență ci ar trebui să fie cei mai înțelepți și mai empatici și mai capabili să ia decizii care beneficiază colectivul nu doar pe ei înșiși, pentru că nivelurile ridicate de dopamină și scăzute de cortizol care vin automat cu puterea produc exact comportamentele pe care nu le vrem la conducători: încredere exagerată în propriile judecăți, tendință spre risk-taking fără evaluarea adecvată a consecințelor, sentiment de drept la privilegii și tratament special, reducerea vigilenței față de propriile greșeli și limitări.
Și am văzut asta manifest dramatic la un primar pe care l-am cunoscut acum trei ani, om în jur de cincizeci de ani care ajunsese primar după o carieră lungă ca profesor de liceu, om despre care toți vorbeau inițial ca despre un profesor excepțional, dedicat, modest, atent la nevoile elevilor, genul de profesor care rămânea după ore să ajute copiii cu problemele lor și care venea la școală în weekend să organizeze activități extracurriculare, și care a candidat la primărie motivat, după cum spunea el în campanie, de dorința de a face bine comunității, de a aplica la scară mai largă empatia și dedicarea pe care le manifestase ca profesor.
Și în primele luni după ce a fost ales, când am lucrat cu el la site-ul primăriei, era încă omul acela modest și empatic și atent, asculta cu răbdare ce îi spuneam, întreba mult și vorbea puțin, recunoștea când nu înțelegea ceva tehnic și cerea explicații suplimentare fără să se simtă diminuat în autoritate de faptul că nu știe, și interacțiunea cu el era plăcută și naturală și simțeam că vorbesc cu un om autentic nu cu o funcție sau un rol.
Dar apoi, pe parcursul anilor care au urmat, l-am văzut transformându-se, treptat dar consistent, într-o versiune tot mai arogantă și tot mai convinsă de propria infailibilitate a lui însuși, începea să vorbească tot mai mult și să asculte tot mai puțin, începea să fie iritat când cineva punea la îndoială deciziile lui sau sugera alternative la planurile lui, începea să fie înconjurat de un cer tot mai îngust de consilieri și funcționari care îi spuneau doar ce voia să audă și care filtrau orice informație negativă sau critică înainte să ajungă la el, și când îl vedeam la evenimente publice sau la întâlniri oficiale radiația vizibil acea încredere exagerată, acea certitudine absolută în propriile judecăți care e semnătura chimică a puterii prelungite, acea combinație de dopamină ridicată și cortizol scăzut care produce sentimentul de invincibilitate și drept la privilegii.
Și nu cred că devenise un om rău sau că și-a pierdut complet valorile care îl motivaseră inițial să intre în politică, cred că încă la nivel conștient voia să facă bine și să slujească comunitatea, dar chimia creierului lui se schimbase într-un mod care îl făcea fundamental incapabil să vadă realitatea cu claritate, să proceseze feedback-ul critic în mod obiectiv, să recunoască propriile limitări și greșeli, să rămână conectat empatic la experiențele și nevoile cetățenilor pe care îi conducea, și transformarea aceasta nu era rezultatul unei alegeri morale ci era rezultatul unui proces neurobiologic automat care se întâmplă aproape universal la oamenii care petrec timp prelungit în poziții de putere necontestată.
Te aud acum în bucătărie vorbind cu mama ta, vocile voastre amândurora ajung surd prin ușa închisă a biroului, și știu că ar trebui să mă duc acolo să fiu cu voi, să nu fiu tatăl care e fizic prezent în casă dar psihologic absent, captivat de propriile obsesii intelectuale în timp ce viața reală se întâmplă în cealaltă cameră fără el, dar mai vreau să scriu un ultim paragraf, o ultimă concluzie care să lege împreună cele trei linii de cercetare pe care le-am prezentat – Obhi despre reducerea activității în rețeaua de oglindire, Keltner despre paradoxul puterii, Sapolsky despre modificările în dopamină și cortizol – într-o sinteză coerentă care să arate imaginea completă a ceea ce se întâmplă neurobiologic când ai putere.
Imaginea completă e asta: puterea declanșează un set de modificări neurologice și neurochimice care funcționează sinergetic, fiecare amplificând efectele celorlalte, pentru a produce o transformare profundă și cvasi-automată în felul în care procesezi realitatea socială și emoțională, o transformare care te face mai puțin empatic la nivel neurologic – activitate redusă în rețeaua de oglindire – mai puțin interesat de perspectivele altora la nivel comportamental – paradoxul Keltner – și mai încrezător în propriile judecăți și mai dispus la risk-taking la nivel chimic – dopamină ridicată și cortizol scăzut – și aceste trei procese împreună creează o spirală descendentă în care cu cât petreci mai mult timp în poziție de putere cu atât devii mai detașat empatic și mai arogant cognitiv și mai predispus la erori de judecată care provin din încrederea exagerată și din incapacitatea de a vedea realitatea din perspective multiple.
Și singura apărare împotriva acestei spirale descendente neurologice nu e să eviți puterea – pentru că puterea e necesară, societatea are nevoie de conducători, de oameni care iau decizii și își asumă responsabilități – singura apărare e conștiința constantă, vigilența obsesivă față de propriile transformări interioare, efortul deliberat și zilnic de a compensa tendințele neurologice automate prin practici concrete care mențin active circuitele empatice și care îți oferă feedback nefiltreat despre realitatea celor pe care îi conduci și despre propriile tale limitări și greșeli pe care chimia creierului tău îți spune să le ignori.
Închid laptop-ul și mă ridic de pe scaun, simt cum spatele îmi trosnește de la orele petrecute în aceeași poziție, și mă duc spre bucătărie unde voi încerca, pentru următoarele douăzeci sau treizeci de minute ale micului dejun împreună, să fiu prezent complet, să ascult cu adevărat ce îmi spui tu și ce spune Ioana, să nu procesez conversația printr-un filtru de eficiență și optimizare a timpului ci să o experimentez ca pe o conexiune umană autentică, și știu că va fi greu pentru că tendințele neurologice despre care tocmai am scris vor fi acolo, active și insistente, împingându-mă spre distracție și spre procesare superficială și spre gânduri despre ce am de făcut după micul dejun, dar voi încerca, voi face efortul conștient de a rămâne prezent și empatic, pentru că dacă nu pot să fac asta în propria mea casă cu propria mea familie atunci tot ce scriu despre neurobiologia puterii rămâne doar teorie goală, cuvinte fără substanță, înțelegere fără aplicare.
5. Tunelul percepției: De ce puternicii nu mai văd realitatea celorlalți
E marți seara, ora nouă și patruzeci, și stau în mașină parcată în fața casei, motor oprit, lumini stinse, și nu intru înăuntru deși am ajuns acasă de aproape cincisprezece minute, stau aici în întunericul și liniștea habitaclului și privesc prin parbriz cum fulguiesc lampadarele de pe stradă și cum lumina de la fereastra bucătăriei se revarsă în curte făcând umbra cireșului să arate ca un schelet negru pictat pe zăpada care s-a mai pus azi după-amiază, și stau aici pentru că am nevoie de câteva minute de tranziție între lumea de la serviciu unde tocmai am avut o conversație care m-a deranjat profund și lumea de acasă unde tu și Ioana mă așteptați probabil întrebându-vă unde am rămas și dacă mi s-a întâmplat ceva, dar am nevoie de aceste minute pentru a procesa ce s-a întâmplat și pentru a încerca să înțeleg de ce mă simt atât de tulburat de ceva care la suprafață pare un incident minor, o simplă divergență de opinie cu un angajat, nimic dramatic sau traumatic, dar care m-a lovit într-un fel care nu pot să articulez încă complet.
A fost Claudiu, băiatul pe care l-am angajat acum șapte luni, are douăzeci și șase de ani și e primul meu angajat cu studii superioare în IT, nu ca mine și ceilalți care am învățat meseria din tutoriale pe internet și din trial and error și din nopți lungi de debugging când nu mai știai dacă vei rezolva problema sau te vei prăbuși de epuizare mai întâi, ci cu diplomă de la o facultate serioasă din Iași unde a studiat sistematic și metodic ceea ce noi am învățat haotic și fragmentat, și are o perspectivă tehnică mai profundă și mai actualizată decât a mea, deși eu am mai multă experiență practică cu clienții din sectorul public românesc și cu toate specificările și bizareriile pe care le implică lucrul pentru primării și spitale și școli care funcționează după logici complet diferite de ceea ce învață ei la facultate despre cum ar trebui să funcționeze sistemele IT.
Și Claudiu e genul de angajat pe care orice firmă mică și-l dorește, e inteligent și muncitor și dedicat și pune întrebări inteligente și vine cu sugestii care îmbunătățesc procesele noastre de lucru, dar are și acea calitate care poate fi uneori enervantă pentru un șef, are curajul sau poate naivitatea sau poate doar lipsa de experiență politică de a spune ce gândește direct și fără filtrare, fără acel mecanism de autocenzură pe care cei mai mulți angajați îl dezvoltă după câțiva ani de lucru în orice organizație, mecanismul care te învață că există lucruri pe care le gândești dar nu le spui, lucruri pe care le observi dar nu le menționezi, lucruri care sunt adevărate dar care dacă le exprimi vor face atmosfera incomodă și relația cu șeful complicată.
Și în această după-amiază, când am avut o ședință cu toată echipa pentru a discuta un proiect nou pentru o primărie din județ, un proiect care implică crearea unui sistem de management al documentelor pentru administrația locală, sistem care trebuie să fie conform cu legislația românească despre transparența actului administrativ și despre protecția datelor și despre accesibilitatea digitală și cu toate celelalte cerințe care fac ca orice proiect pentru sectorul public să fie de zece ori mai complicat decât ar trebui să fie pentru funcționalitatea efectivă pe care o oferă, în această ședință am prezentat viziunea mea despre cum ar trebui structurat sistemul, o viziune bazată pe opt ani de experiență lucrând cu funcționari publici și primari și secretari, o viziune care ține cont de realitățile politice și birocratice și de rezistența la schimbare și de capacitatea tehnică limitată a celor care vor folosi sistemul.
Și după ce am terminat prezentarea și am întrebat dacă sunt întrebări sau comentarii, Claudiu a ridicat mâna, și când i-am dat cuvântul a spus, cu acea claritate directă care nu lasă loc de interpretări diplomatice, a spus că sistemul pe care îl propun eu e fundamentally flawed, că e construit pe presupuneri despre utilizatori care sunt probabil incorecte, că ignoră best practices din industrie care s-au dovedit eficiente în contexte similare din alte țări, că prioritizează compliance-ul birocratic în detrimentul utilizabilității reale, și că dacă construim sistemul așa cum propun eu vom crea încă un sistem public românesc care există doar ca să bifeze cerințe legale dar pe care nimeni nu-l va folosi cu adevărat pentru că e prea complicat și prea contraintuitiv și prea dezaligniat de cum lucrează oamenii în realitate.
Și în timp ce vorbea, simțeam cum ceva în mine se rigidizează, cum un fel de zid invizibil se ridică între mine și cuvintele lui, și la nivel conștient îmi spuneam că ar trebui să ascult cu minte deschisă, că e posibil să aibă dreptate, că tocmai pentru asta am angajat oameni tineri și educați formal, pentru a aduce perspective proaspete care să completeze sau să corecteze viziunea mea formată prin experiență dar poate limitată de propriile mele blind spots, dar la un nivel mai profund, mai visceral, nu auzitor și nu procesam ceea ce spunea ca pe o contribuție legitimă la o discuție colaborativă despre cel mai bun mod de a proiecta sistemul, ci îl auzeam ca pe un atac la autoritatea mea, ca pe o contestare a competenței mele, ca pe o sugestie implicită că eu, șeful care ar trebui să știe ce face, nu știu de fapt ce fac.
Și când a terminat de vorbit, am răspuns, și în timp ce răspundeam eram vag conștient că tonul meu e prea defensiv, prea didactic, prea „te voi explica eu acum de ce greșești pentru că tu nu ai experiența mea și nu înțelegi complexitățile specifice ale contextului românesc", dar nu puteam să mă opresc, cuvintele ieșeau din mine cu o urgență care venea nu din dorința de a clarifica sau de a ajunge la adevăr împreună ci din nevoia de a-mi reafirma poziția de autoritate, de a-i arăta lui și celorlalți din cameră că eu sunt șeful nu fără motiv, că am expertiza și experiența care justifică autoritatea mea, că el poate să aibă cunoștințe teoretice din facultate dar eu am înțelepciunea practică care vine din ani de lucru în teren cu clienți reali și probleme reale.
Și după ce am terminat tirada mea defensivă și am întrebat dacă mai sunt alte comentarii și nimeni nu a mai ridicat mâna și am încheiat ședința și toată lumea s-a întors la birourile lor, am rămas singur în camera de ședințe și am simțit un fel de rușine lentă răspândindu-se în mine, un disconfort pe care nu-l puteam articula clar la acel moment dar care avea de-a face cu conștientizarea că tocmai am făcut exact lucrul pe care scriu în această scrisoare către tine că nu ar trebui făcut, că tocmai am demonstrat exact pattern-ul despre care te avertizez, că tocmai am fost șeful care nu poate să accepte feedback critic de la subordonați pentru că îl interpretează automat ca amenințare la autoritate și nu ca informație potențial utilă care ar putea îmbunătăți decizia finală.
Și stând acum aici în mașină în fața casei, mâinile pe volan deși motorul e stins și nu am de ce să țin volanul dar îl țin oricum pentru că îmi oferă ceva la care să mă agăț, ceva solid și familiar în timp ce gândurile se învârtejesc în cap, încerc să înțeleg de ce am reacționat așa, de ce nu am putut pur și simplu să ascult ce spunea Claudiu și să consider în mod obiectiv dacă are dreptate, de ce primul meu răspuns automat a fost defensivitate și nevoia de a-mi reafirma autoritatea în loc de curiozitate și deschidere la posibilitatea că el vede ceva ce eu nu văd, că perspectiva lui tânără și educată formal poate completa perspectiva mea veche și educată experiențial.
Și ceea ce realizez acum, stând în întunericul mașinii și reflectând cu o onestitate care îmi provoacă un disconfort aproape fizic, e că nu puteam să văd ceea ce vedea el pentru că sunt prins în ceea ce cercetătorii numesc „tunelul percepției" sau „power distance", acest fenomen prin care distanța ierarhică dintre mine ca șef și el ca angajat creează literal o orbire socială, o incapacitate de a procesa perspectiva lui cu aceeași seriozitate și deschidere cu care aș procesa-o dacă ar veni de la un coleg de rang egal sau de la un consultant extern plătit scump căruia i-am cere explicit feedback critic despre planurile noastre.
Am citit despre asta în cercetările lui Geert Hofstede, un psiholog social olandez care a petrecut decenii studiind diferențele culturale în modul în care societățile gestionează distanța de putere dintre cei care conduc și cei care sunt conduși, și deși cercetarea lui se focusează mai mult pe diferențele între culturi – cum societățile asiatice de exemplu tind să aibă o distanță de putere mai mare, o acceptare mai puternică a inegalității ierarhice, comparativ cu societățile nordice care tind spre egalitarism și distanță de putere mică – principiul de bază se aplică universal: cu cât distanța percepută dintre cel care are putere și cel care nu are e mai mare, cu atât comunicarea devine mai filtrată, mai formală, mai puțin autentică, și cu atât cel puternic devine mai orb la realitatea experimentată de cel fără putere.
Și nu e vorba doar despre diferențe culturale sau despre structuri organizaționale formale, e vorba despre un mecanism psihologic profund care operează în orice relație asimetrică de putere, fie ea între tată și fiu, între profesor și elev, între doctor și pacient, între șef și angajat, între primar și cetățean, mecanism prin care cel care are putere începe treptat să vadă realitatea doar prin propriul său tunel de percepție, filtrat prin propriile sale priorități și asumpții și nevoi, și devine progresiv mai incapabil să vadă realitatea așa cum o experimentează cel care nu are putere, nu din lipsă de intenție bună sau din cinism deliberat ci pur și simplu pentru că creierul uman când e în modul „putere" procesează informația socială fundamental diferit decât când e în modul „non-putere".
Există un experiment fascinant făcut de Adam Galinsky și Joe Magee, cercetători în psihologia socială, experiment pe care l-am citit despre el în mai multe articole și care m-a marcat pentru simplitatea și claritatea lui, un experiment în care au cerut subiecților să-și amintească o experiență din viața lor când au avut putere asupra altora sau când nu au avut putere și au fost dependenți de deciziile altora, și apoi le-au dat un task simplu: să își deseneze litera E pe frunte, ca și cum ar scrie un semn pe propria lor frunte pe care alții să-l vadă, și ceea ce au descoperit e că subiecții care se gândiseră la experiențe de putere au desenat E-ul mult mai frecvent în orientarea corectă pentru ei înșiși – adică dacă tu te uiți la ei E-ul e invers, dar pentru ei când se uită în oglindă e corect – în timp ce subiecții care se gândiseră la experiențe de lipsă de putere au desenat E-ul în orientarea corectă pentru observator – adică invers pentru ei dar corect pentru cineva care se uită la ei.
Și experimentul ăsta simplu, banal aproape în execuția lui, demonstrează ceva profund despre cum puterea ne schimbă punctul de referință perceptual: când ai putere, centrul perspectivei tale devine tu însuți, procesezi informația social-spațială din propriul tău punct de vedere și îți e mai greu sau chiar imposibil să te pui mental în locul celuilalt și să vezi lucrurile din perspectiva lui, în timp ce când nu ai putere, când ești dependent de alții și trebuie să navighezi constant lumea socială fiind atent la stările și dorințele și perspectivele celor care au autoritate asupra ta, devii mult mai bun la perspective-taking, la capacitatea de a ieși mental din propriul punct de vedere și a simula punctul de vedere al celuilalt.
Și asta explică de ce în ședința de azi după-amiază nu am putut cu adevărat să aud ce spunea Claudiu, nu am putut să ies din tunelul meu de percepție construit din opt ani de experiență și confirmări că „eu știu cum funcționează sistemul public românesc" și să intru măcar temporar în perspectiva lui, în ceea ce el vedea din poziția sa de om tânăr proaspăt ieșit din facultate care învățase best practices internaționale și care probabil avea dreptate că multe dintre compromisurile pe care eu le considerăm inevitabile și necesare sunt de fapt rezultatul unei lipse de imaginație sau curaj, sunt rezultatul unei adaptări excesive la o realitate disfuncțională care ar putea fi schimbată dacă ai avea viziunea și determinarea să o schimbi în loc să te adaptezi la ea.
Dar eu nu puteam să văd asta în momentul conversației pentru că eram prins în tunelul meu, și tunelul meu îmi spunea că el e tânăr și idealist și naiv și nu înțelege complexitățile și compromisurile necesare, și prin urmare contribuția lui la discuție nu trebuie luată prea în serios, poate poate ascultată politicos pentru a nu-l descuraja complet dar în final ignorată sau descartată ca fiind prea teoretică, prea deconectată de realitate, prea puțin informată de experiența practică care contează cu adevărat.
Și realitatea e că poate avea dreptate, poate sistemul pe care îl propun eu e într-adevăr prea complicat și prea compromis și prea orientat spre compliance birocratic în detrimentul utilizabilității reale, poate dacă aș fi capabil să ies din tunelul meu de percepție și să văd proiectul din perspectiva lui aș vedea că are puncte valide care ar merita integrate în design-ul final, dar nu pot să fac asta acum pentru că sunt încă prins în pattern-ul defensiv activat de conversația din după-amiază, și singura șansă pe care o am e să las să treacă timp, să las ca emoțiile defensive să se calmeze și doar atunci să revin la ce a spus el și să încerc din nou, cu mai multă onestitate și mai puțină defensivitate, să evaluez dacă are sau nu are dreptate.
Și asta e partea cea mai frustrantă din întregul fenomen al tunelului percepției: nu e că ești complet orb, e că orbirea e selectivă și intermitentă, sunt momente de claritate când vezi că ești prins în tunel și înțelegi că perspectiva ta e limitată și distorsionată, dar acele momente de claritate vin aproape întotdeauna după fapt, după ce ai ratat deja oportunitatea de a asculta cu adevărat și de a integra perspectiva celuilalt, și promite ție însuți că data viitoare vei fi mai atent și mai deschis dar data viitoare când situația se repetă pattern-ul se activează din nou automat și reacționezi la fel de defensiv și de închis ca și data trecută.
Mă uit pe geam și văd cum Ioana apare la fereastra bucătăriei și privește afară probabil întrebându-se unde sunt și de ce stau în mașină în loc să intru în casă, și știu că ar trebui să ies și să intru înăuntru și să nu o fac să se îngrijoreze, dar mâna mea nu se mișcă spre mânerul ușii, rămân încă câteva minute aici în refugiul temporar al mașinii unde pot să fiu singur cu gândurile mele înainte de a intra în casa unde va trebui să fiu tată și soț și să las deoparte obsesiile intelectuale și disconfortul emoțional generat de incidentul de la serviciu.
Și gândesc acum la a doua componentă a tunelului percepției, la ceea ce cercetătorii numesc reducerea perspective-taking, această scădere progresivă a capacității de a te pune mental în locul altora, de a simula experiența lor interioară, de a înțelege de ce fac ceea ce fac și simt ceea ce simt, reducere care nu e doar un fenomen psihologic abstract ci ceva ce a fost măsurat și documentat în zeci de studii care arată consistent că oamenii în poziții de putere performează mai prost la taskuri care necesită înțelegerea perspectivei altcuiva, că sunt mai puțin capabili să citească corect emoțiile din expresiile faciale ale altora, că sunt mai puțin atenți la informația contextuală care ar putea explica comportamentul altuia în termeni situaționali și nu caracteriali.
Există un studiu pe care l-am citit săptămâna trecută, făcut de Michael Kraus de la Yale, în care a luat manageri din poziții de conducere și angajați din poziții de execuție și i-a pus să se uite la fotografii cu expresii faciale ambigue, expresii care puteau fi interpretate în multiple feluri, și apoi i-a întrebat ce emoție vede în fiecare fotografie, și managerii au fost semnificativ mai puțin acurati în identificarea emoției corecte comparativ cu angajații, și când Kraus a aprofundat și a analizat pattern-urile de eroare, a descoperit că managerii tindeau să interpreteze expresiile prin prisma propriilor lor stări emoționale și asumpții despre ce ar trebui să simtă persoana din fotografie, în timp ce angajații erau mai atenți la detaliile subtile ale expresiei și mai capabili să detecteze nuanțele emoționale care contraziceau asumpțiile lor inițiale.
Și citind asta am recunoscut imediat pattern-ul în propria mea experiență, am recunoscut cum de multe ori când vorbesc cu angajații mei sau cu clienții mei presupun că știu ce simt și ce vor și ce au nevoie fără să ascult cu adevărat, pur și simplu proiectez asupra lor ce cred eu că ar trebui să simtă cineva în situația lor, și apoi când ei încearcă să-mi spună că de fapt simt altceva sau vor altceva sau au nevoie de altceva decât presupun eu, răspund cu o formă de rezistență cognitivă, cu o tendință de a descarta informația lor directă în favoarea presupunerilor mele despre ei, pentru că creierul meu în modul „putere" preferă propria sa simulare a perspectivei lor asupra informației directe de la ei despre propria lor perspectivă.
Și sună absurd când o pui în cuvinte așa, sună ca un fel de narcisism patologic să preferi propria ta imaginație despre ce simte altcineva în locul informației directe de la acea persoană despre ce simte cu adevărat, dar asta e exact ce face creierul automat când e în poziție de putere, preferă propriile sale modele și asumpții și proiecții asupra realității directe și complexe și adesea contradictorii care vine de la observarea atentă și ascultarea deschisă a celorlalți.
Și ajung acum la a treia componentă a tunelului percepției, poate cea mai insidioasă și mai greu de combătut: bula informațională, fenomenul prin care subordonații tăi îți filtrează automat realitatea, îți spun ce cred ei că vrei să auzi în loc de ce ar trebui să auzi, ascund informațiile negative sau problematice sau critice pentru că nu vor să fie purtătorii de vești proaste, îți prezintă versiuni îndulcite și optimizate ale realității care te fac să te simți bine și să confirme că totul merge conform planului, și treptat, fără să-ți dai seama, ajungi să trăiești într-o realitate distorsionată unde toate semnalele pe care le primești îți spun că ești un lider bun, că deciziile tale sunt corecte, că oamenii sunt mulțumiți, că lucrurile merg bine, în timp ce realitatea efectivă experimentată de cei pe care îi conduci poate fi complet diferită.
Am văzut asta cel mai dramatic la un director de spital pe care l-am cunoscut acum doi ani când am lucrat la un proiect de digitalizare pentru ei, un om în jur de șaizeci de ani care ajunsese director după o carieră lungă ca medic chirurg, om respectat în comunitatea medicală pentru competența tehnică dar complet dezechipat pentru rolul de manager al unei instituții complexe cu sute de angajați și bugete de milioane de euro și toate complicațiile politice și administrative care vin cu conducerea unui spital public românesc.
Și în timpul proiectului am avut multe întâlniri cu el și cu echipa lui de management, și era evident pentru mine ca observator extern, ca cineva care nu făcea parte din ierarhia spitalului și prin urmare puteam să văd dinamicile fără să fiu prins în ele, era evident că există o deconectare masivă între realitatea pe care o vedea el din biroul lui de director și realitatea care exista efectiv în secțiile spitalului și în interacțiunile zilnice dintre medici și asistente și pacienți.
În ședințe, când directorul întreba cum merg lucrurile, răspunsul era invariabil pozitiv și optimist, oamenii raportau că totul e sub control și că problemele mici care există sunt în curs de rezolvare și că în general atmosfera e bună și lucrurile funcționează decent, și directorul asculta aceste rapoarte și părea mulțumit și validat în convingerea lui că conduce spitalul competent și că în ciuda resurselor limitate și a dificultăților inerente sistemului medical românesc, spitalul lui funcționează relativ bine.
Dar apoi, în pauzele de cafea sau la prânz sau în conversații informale în afara ședințelor oficiale, când oamenii vorbeau între ei sau cu mine ca outsider care nu avea autoritate asupra lor și prin urmare era safe să fie sinceri, ieșea o realitate complet diferită: moral scăzut, frustrări profunde cu deciziile managementului, conflicte nesolvate între secții, resurse insuficiente pentru a face munca la standardele pe care și le doreau, burnout și epuizare și sentiment că nimeni din conducere nu înțelege sau nu-i pasă de ce se întâmplă la nivelul unde munca efectivă se face.
Și când am încercat, cu precauție și diplomatic pentru că nu voiam să par că mă bag unde nu-mi arde lumânarea, am încercat să sugerez directorului că poate există o discrepanță între ceea ce i se raportează oficial și ceea ce se întâmplă efectiv, a fost confuz și ușor defensiv, mi-a spus că el are canale deschise de comunicare și că oamenii știu că pot să vină la el cu orice problemă și că dacă ar fi fost probleme serioase el ar fi știut despre ele, și am realizat în acel moment că nu e vorba despre minciună sau ascundere deliberată, e vorba despre un sistem care se auto-organizează automat pentru a proteja șeful de informația inconfortabilă, pentru că nimeni nu vrea să fie cel care îi spune șefului că lucrurile merg prost, nimeni nu vrea să fie asociat cu vești negative, nimeni nu vrea să riște relația cu autoritatea spunând adevăruri care ar putea fi interpretate ca critică sau insubordonare.
Și directorul acela trăia într-o bulă informațională perfect construită și perfect întreținută de propriii lui subordonați care îl protejau de realitate fără să-și dea seama că îl protejează, care îi filtrau automat tot feedback-ul negativ și îi prezentau doar versiuni diluate și acceptabile ale problemelor reale, și el nu avea nicio modalitate de a ști că trăiește într-o bulă pentru că din interiorul bulei totul părea normal și consistent, toate semnalele pe care le primea confirmau narațiunea lui despre cum stau lucrurile.
Și ceea ce mă înspăimântă când mă gândesc la asta, și ceea ce mă tulbură profund în această seară stând în mașină și reflectând asupra incidentului cu Claudiu, e realizarea că și eu sunt probabil prins într-o bulă similară, că angajații mei îmi filtrează realitatea fără să-și dea seama că o filtrează, că în ședințe și conversații formale îmi spun versiuni optimizate ale adevărului care sunt construite pentru a nu mă deranja sau contrazice, și că realitatea efectivă a experienței lor de lucru la firma mea e probabil mai complicată și mai problematică decât imaginea pe care o am eu din poziția mea de șef.
Și Claudiu în după-amiaza asta, când a avut curajul sau naivitatea sau lipsa de inhibiție politică să spună direct ce gândește despre planul meu pentru proiect, Claudiu a spart temporar bula, a oferit un flash momentan de realitate nefiltrată, și răspunsul meu automat a fost să restaurez bula, să reconstruiesc zidul protector dintre mine și feedback-ul critic, să îl pun pe loc și să reafirm că eu știu mai bine și că inputul lui deși apreciat formal nu e de fapt luat în serios, și mesajul implicit transmis nu doar lui ci și celorlalți prezenți în cameră a fost: nu e safe să vii cu feedback critic direct, nu e safe să contrazici șeful, dacă vrei să supraviețui și să prosperi aici învață să îți filtrezi comunicarea și să îmi spui ce vreau să aud nu ce ar trebui să aud.
Și cu fiecare astfel de interacțiune, cu fiecare moment când reacționez defensiv la feedback critic și recompensez implicit feedback-ul pozitiv și validant, construiesc și întăresc bula informațională care mă va orbește treptat la realitate, care mă va face să cred că totul e bine când poate nu e bine deloc, care mă va transforma din cineva conectat la realitatea zilnică a firmei și a oamenilor care lucrează pentru mine în cineva care plutește într-o realitate paralelă construită din rapoarte optimizate și feedback filtrat și asumpții necontestabile despre cum stau lucrurile.
Și nu există soluție simplă la problema asta, nu poți să le spui oamenilor „fii sincer cu mine, nu îmi filtra realitatea" și să te aștepți că vor fi subit sinceri, pentru că problema nu e la nivel conștient sau intenționat, problema e la nivelul dinamicii automate a relațiilor de putere care face ca oamenii să filtreze automat și fără să-și dea seama ceea ce comunică către sus în ierarhie, și singura modalitate reală de a sparge bula e să creezi sisteme și practici care să facă safe-ul și chiar să recompenseze feedback-ul critic și sincer, să demonstrezi prin acțiuni repetate și consistente nu prin declarații că poți tolera și chiar că apreciezi să fii contrazis și corectat, și chiar și așa e o luptă constantă împotriva tendințelor automate ale dinamicii de putere.
Mă uit la ceas și văd că am stat în mașină aproape treizeci de minute, mult prea mult, Ioana va fi cu adevărat îngrijorată acum și probabil ușor enervată că nu răspund la telefon, verific și văd că mi-a dat trei apeluri pierdute în ultimele cincisprezece minute, și știu că trebuie să ies din mașină și să intru în casă și să explic de ce am stat atât și ce m-a reținut, și probabil nu voi spune adevărul complet, probabil nu voi spune că stăteam aici și reflectam obsesiv asupra unui incident de la serviciu și asupra implicațiilor lui pentru felul în care puterea mă transformă treptat într-o versiune mai orbă și mai închisă a mea însumi, probabil voi spune ceva vag despre că trebuia să termin niște gânduri legate de un proiect și am uitat de timp, o minciună prin omisiune care e ea însăși o formă de filtrare a realității pe care o ofer Ioanei pentru că nu vreau să par obsesiv sau prea prins în capul meu sau incapabil să las munca la muncă și să fiu prezent acasă.
Și ironia nu mi-e pierdută, ironia că în timp ce scriu despre cum puterea creează bule informaționale și tuneluri de percepție care ne orbitesc la realitatea celorlalți, eu însumi creez bule informaționale în propria mea casă, filtrând ceea ce împărtășesc cu Ioana și cu tine despre ce se întâmplă cu adevărat în capul meu și în experiența mea interioară, protejându-vă de complexitatea și neliniștea gândurilor mele sau poate protejându-mă pe mine de vulnerabilitatea de a fi văzut complet și fără filtre.
Deschid în sfârșit ușa mașinii și cobor în noapte rece de ianuarie, aerul îmi tăie plămânii când inspir adânc pregătindu-mă pentru tranziția din lumea interioară a reflecției în lumea exterioară a acțiunii și conversației, și merg spre casă unde lumina de la fereastră pâlpâie invitator și unde voi intra și voi spune „scuze că am întârziat, am fost prins în gânduri despre un proiect" și Ioana va întreba „ce proiect?" și eu voi da un răspuns vag și evasiv și conversația va trece la alte lucruri, la ce ai făcut tu azi la școală și la ce planuri avem pentru weekend și la facturi care trebuie plătite și la toate lucrurile normale și banale care constituie viața de zi cu zi, și momentul de introspecție profundă din mașină va fi arhivat și uitat, sau nu uitat ci pur și simplu împins în fundal, în acel spațiu interior unde păstrez toate celelalte gânduri și îngrijorări și realizări despre mine însumi care sunt prea complicate sau prea vulnerabile pentru a fi împărtășite complet chiar și cu cele mai apropiate persoane din viața mea.
Și poate asta e în sine o manifestare a tunelului percepției, faptul că chiar și acasă, chiar și cu familia, există un gradient de putere și autoritate și responsabilitate care mă face să filtrează ceea ce împărtășesc, să prezint o versiune editată și optimizată a experienței mele interioare, să îmi protejez statutul de tată care are lucrurile sub control și știe ce face în loc să dezvălui vulnerabilitatea și confuzia și îndoielile constante care constituie realitatea efectivă a experienței mele de adult și părinte și om de afaceri care improvizează constant și speră că improvizația lui e suficient de bună pentru a nu dezamăgi sau dăuna celor care depind de el.
Deschid ușa casei și intru în căldură și lumină și miros de mâncare și zgomot de televizor din sufragerie unde probabil tu te uiți la ceva în timp ce Ioana termină de făcut ceva în bucătărie, și Ioana apare în cadrul ușii cu o expresie care e amestec de ușurare și frustrare și întreabă unde am fost și de ce nu am răspuns la telefon, și eu zâmbesc și spun „scuze, am fost prins în gânduri" și ea ridică din sprâncene cu acea expresie care înseamnă „din nou?" dar nu insistă pentru că știe deja că dacă insistă nu va obține oricum decât răspunsuri vagi și evasive, pentru că am învățat de-a lungul anilor de căsătorie cum să navigheze conversațiile astfel încât să evit dezvăluirile prea profunde care ar cere vulnerabilitate prea mare și timp prea mult pentru a despachetă complet.
Și asta e viața, asta e realitatea, această navigare constantă între diverse nivele de autenticitate și filtrare, între dorința de a fi văzut complet și nevoia de a menține anumite apărări și granițe, și poate că nu există niciodată o transparență totală între oameni, poate că întotdeauna există tuneluri de percepție și bule informaționale chiar și în cele mai intime relații, și întrebarea nu e dacă există ci cum le gestionezi, cum rămâi conștient de ele, cum încerci periodic să le spargi sau cel puțin să le faci mai transparente și mai permeabile, cum lupți împotriva tendințelor automate care te împing spre izolare și orbire și îngropare în propriile tale pattern-uri de gândire și percepție care devin tot mai rigide și mai impermeabile pe măsură ce îmbătrânești și pe măsură ce petreci mai mult timp în poziții de putere și autoritate care îți permit luxul de a nu mai fi contestat sau corectat de realitatea externă.
6. Efortul conștient de a rămâne om printre oameni
E sâmbătă dimineață, douăzeci și șapte ianuarie, ora șapte și treizeci și doi de minute, și stau în bucătărie la masa pe care am moștenit-o de la părinții Ioanei acum șase ani când ei și-au cumpărat mobilă nouă și nu știau ce să facă cu cea veche, o masă solidă din lemn masiv de stejar cu urme și zgârieturi acumulate pe parcursul a treizeci de ani de utilizare zilnică, urme care îmi plac pentru că fiecare îmi spune o poveste pe care nu o voi cunoaște niciodată complet, despre cine a așezat farfuria prea brutal în locul acesta specific lăsând o urmă circulară ușor îngroșată în lac, despre ce cuțit a fost folosit pentru a tăia ceva direct pe masa fără tocător lăsând acea zgârietură diagonală lângă marginea din stânga, despre ce conversații au fost purtate la această masă de-a lungul deceniilor, ce mese de sărbători, ce certuri domestice, ce momente de apropiere și de distanțare dintre oamenii care au stat aici zi de zi și au transformat masa asta dintr-un obiect în ceva care are o istorie densă și stratificată deși invizibilă.
Am în fața mea o cană de cafea care s-a răcit de mult timp pentru că am uitat să o beau fiind absorbit în lectura unui articol despre neuroplasticitate, despre capacitatea creierului adult de a se modifica și reconfigura chiar și după ce modelele neuronale par să fie fixate și rigide, și citesc cu un amestec de speranță și scepticism, speranță pentru că sugerează că transformările neurologice despre care am scris în capitolele anterioare, reducerea empatiei și apariția tunelului percepției și toate celelalte efecte ale puterii asupra creierului, nu sunt ireversibile și permanente ci pot fi contracarate prin practică deliberată și efort conștient, și scepticism pentru că știu din propria experiență cât de greu e să schimbi pattern-uri profund înrădăcinate de gândire și comportament, cât de puternice sunt tendințele automate ale creierului și cât de mare e discrepanța dintre intenția conștientă de a te comporta într-un anumit fel și execuția efectivă când situația reală se întâmplă și reacționezi din instinct și obișnuință în loc să reacționezi din principii deliberate.
Te aud la etaj cum te miști prin cameră, pași grei de adolescent care nu și-a găsit încă ritmul corpului care a crescut prea repede în ultimul an și care se lovește constant de lucruri pentru că distanța dintre minte și membrele care execută comenzile minții e încă nerecalibrată după ultima creștere în înălțime, și mă gândesc că ar trebui să urc să văd dacă ești treaz și să te întreb dacă vrei să iei micul dejun împreună sau preferi să dormi mai mult fiind weekend și nefiind nicio obligație de a te trezi devreme, dar nu mă mișc de pe scaun, rămân aici cu articolul meu despre neuroplasticitate și cu cafeaua rece și cu gândurile care se învârtejesc în cap despre subiectul care mă obsedează de săptămâni, despre cum să rămâi om autentic și empatic și conectat la realitatea celorlalți când ai putere și când toate forțele neurologice și sociale și structurale te împing spre detașare și orbire și închidere în propria ta bulă de percepție distorsionată.
Și ceea ce am învățat citind despre neuroplasticitate și despre psihologia schimbării comportamentale și despre toate cercetările care încearcă să răspundă la întrebarea cum poți contracara tendințele automate ale creierului care nu sunt adaptative în contextul prezent deși au fost adaptative în contextul evolutiv în care s-au format, ceea ce am învățat e că nu există soluții simple sau rapide, nu există un truc sau o tehnică pe care o aplici o dată și gata, ești vindecat de tendințele tale problematice, ci e vorba despre un efort constant, zilnic, obositor, un fel de igienă mentală și emoțională care trebuie practicată la fel cum practici igiena fizică, nu pentru că e plăcut sau ușor ci pentru că dacă nu o practici consecințele negative se acumulează treptat până când ajungi într-o stare de degradare din care e mult mai greu să te ridici decât ar fi fost să previi degradarea prin practică regulată.
Și analogia cu igiena fizică e potrivită pentru că nimeni nu se gândește la spălatul pe dinți ca pe un act de eroism sau disciplină extraordinară, e doar ceva pe care îl faci automat de două ori pe zi pentru că știi că dacă nu o faci consecințele vor fi neplăcute și evitabile, și la fel ar trebui să fie și cu igiena empatică, cu menținerea capacității de a rămâne conectat la realitatea emoțională a celorlalți, ar trebui să fie o practică de rutină, banală, neeroică, pe care o faci zilnic nu pentru că ești o persoană morală superioară ci pur și simplu pentru că înțelegi că dacă nu o faci vei degrada treptat în izolare și orbire și vei deveni o versiune mai puțin umană a ta însuți, ceea ce ar fi o pierdere nu doar pentru ceilalți ci mai ales pentru tine, pentru că capacitatea de conexiune autentică cu alți oameni e una dintre sursele fundamentale ale sensului și satisfacției în viață și pierderea ei e o formă de sărăcire existențială profundă chiar dacă vine însoțită de creșterea puterii și statutului social.
Dar problema e că nu e așa cum e cu spălatul pe dinți, nu e automat și rutinizat și ușor de integrat în viața de zi cu zi, ci necesită un efort conștient constant care merge împotriva a tot ce îți spune creierul tău și tot ce îți permit structurile sociale în care te miști când ai putere, pentru că când ai putere nu trebuie să fii empatic pentru a funcționa decent la nivel social și profesional, poți să treci prin viață fiind neempatic și detașat și închis în propria ta perspectivă și lumea se va adapta la tine în loc să te ceri să te adaptezi tu la lume, subordonații tăi vor învăța să îți filtreze realitatea, familia ta va învăța să nu aibă așteptări prea mari de conexiune emoțională, prietenii tăi vor dispărea treptat pentru că relațiile de prietenie autentică necesită reciprocitate și vulnerabilitate pe care tu nu mai ești capabil sau dispus să le oferi, și vei rămâne cu un cerc tot mai îngust de oameni care interacționează cu tine nu ca om complet ci ca funcție sau rol sau sursă de resurse și decizie.
Și poți trăi astfel, mulți oameni trăiesc astfel, ajung în poziții de putere și își pierd treptat capacitatea de conexiune empatică autentică și compensează pierderea prin muncă și realizări și acumulare de putere și statut și bani, și poate nici nu realizează ce au pierdut pentru că pierderea e atât de graduală și imperceptibilă încât nu există un moment clar când poți spune „aha, acum nu mai sunt capabil de empatie autentică", ci e o erodare lentă care se întinde pe ani sau decenii și care devine vizibilă doar când te oprești și te uiți înapoi și compari cine ești acum cu cine erai acum zece sau cincisprezece sau douăzeci de ani și realizezi că omul de atunci ar fi fost dezgustat sau cel puțin profund dezamăgit de omul de acum.
Îmi amintesc o conversație pe care am avut-o acum cinci ani cu un prieten din facultate pe care nu-l mai văzusem de vreo zece ani, Marius se numea, lucra ca programator la o firmă mare din București și venise în Botoșani pentru câteva zile să-și viziteze părinții și m-a sunat și ne-am întâlnit la o cafenea din centru și am stat de vorbă vreo trei ore despre ce am făcut în acești zece ani, despre cariere și familii și despre cum viața s-a dovedit a fi complet diferită de ce ne imaginam când eram la douăzeci de ani și ne vedeam ca pe viitori cuceritori ai lumii tehnologice care vom construi aplicații revoluționare și vom schimba fundamental felul în care oamenii interacționează cu tehnologia.
Și la un moment dat în conversație, după ce îi povestisem despre firma mea și despre proiectele pe care le fac pentru instituțiile publice și despre cum învățasem să navigheze birocația română și să gestionez angajații și clienții dificili, Marius m-a privit cu o expresie ciudată, o expresie care era un amestec de nostalgie și tristețe, și mi-a spus ceva care m-a lovit atunci și care m-a urmărit de atunci încoace, mi-a spus: „Alex, îmi amintesc cum erai la facultate, cum erai cel mai empatic dintre toți din grupă, cel care asculta problemele tuturor și chiar părea să înțeleagă și să-i pese, și acum te aud vorbind despre angajații tăi ca despre resurse care trebuie optimizate și despre clienți ca despre probleme care trebuie gestionate, și mă întreb dacă încă mai ești acolo undeva, Alex-ul care asculta și căruia îi păsa, sau dacă munca și responsabilitățile te-au transformat în altcineva."
Și prima mea reacție în momentul respectiv a fost defensivă, am vrut să-i explic că e normal să vorbești despre angajați în termeni profesionali când discuți despre muncă, că asta nu înseamnă că nu-mi pasă de ei ca oameni, că e o diferență între discursul profesional și atitudinea personală, dar apoi m-am oprit și am tăcut pentru că am realizat că poate are dreptate, poate chiar și modul în care vorbesc despre oamenii cu care lucrez reflectă o transformare interioară de care nu sunt pe deplin conștient, poate limbajul instrumental pe care îl folosesc nu e doar o chestiune de registru profesional ci reflectă o schimbare fundamentală în felul în care îi percep și mă raportez la ei, nu ca la oameni complecși cu vieți proprii și experiențe interioare bogate ci ca la componente ale sistemului pe care trebuie să-l administrez eficient.
Și după acea conversație, în zilele și săptămânile care au urmat, am fost mai atent la modul în care vorbesc despre și cu oamenii din jurul meu, și am observat cu un disconfort crescând că Marius avea dreptate, că există o calitate de detașare și instrumentalitate în modul în care mă raportez la cei pe care îi conduc sau cu care lucrez, că empatia mea nu mai e automată și spontană ci e ceva pe care trebuie să mi-o amintesc să o activez, ceva ce necesită efort conștient în loc să fie răspunsul natural și imediat la prezența și experiența altuia, și realizarea asta a fost dureroasă pentru că îmi confirma că tocmai ceea ce mă definea pe mine ca persoană în tinerețe, capacitatea de a fi empatic și conectat emoțional, a devenit o capacitate atrofiată care necesită acum efort și intenție pentru a fi utilizată în loc să fie disponibilă automat.
Și asta e prima lecție crucială pe care vreau să o transmiți, fiul meu, despre efortul de a rămâne om printre oameni când ai putere: empatia nu mai e automată, devine o disciplină voluntară, ceva pe care trebuie să alegi activ să o practici în loc să fie un răspuns involuntar al sistemului tău nervos la prezența și suferința altora, și transformarea asta de la empatie automată la empatie voluntară e poate cea mai insidioasă dintre toate efectele puterii asupra sufletului uman pentru că nu e vizibilă și dramatică ci e subtilă și graduală și poți să treci prin ea fără să-ți dai seama că se întâmplă până când cineva din exterior, cineva care te-a cunoscut înainte, te privește cu acea expresie de nostalgie tristă și îți spune indirect că nu mai ești cine erai, că te-ai transformat într-o versiune mai rece și mai detașată a ta însuți.
Și ceea ce am învățat din cercetările despre neuroplasticitate e că această transformare nu e ireversibilă, că poți să re-antrenezi circuitele empatice care s-au atrofiat, dar necesită practică deliberată și consistentă, la fel cum un atlet care s-a accidentat și a pierdut masa musculară trebuie să o reconstruiască prin antrenament regulat și susținut, nu poate să spere că va reveni automat la forma anterioară doar dorind foarte tare sau având intenții bune, ci trebuie să facă exercițiile chiar când nu are chef și chiar când e obosit și chiar când ar prefera să facă orice altceva.
Și exercițiile pentru menținerea și reconstruirea capacității empatice sunt mai puțin clare și mai puțin standardizate decât exercițiile fizice pentru reconstruirea masei musculare, nu există un program universal pe care poți să-l urmezi și să știi că dacă faci X repetări de Y exercițiu de Z ori pe săptămână vei obține rezultatul dorit, ci trebuie să experimentezi și să găsești ce funcționează pentru tine specific, dar cercetarea și experiența practică a oamenilor care au lucrat conștient la menținerea umanității lor în poziții de putere sugerează câteva strategii care par să funcționeze destul de consistent.
Prima strategie, și poate cea mai inconfortabilă și de aceea cea mai eficace, e expunerea deliberată la feedback brutal de onest, crearea deliberată de contexte în care să primești informație nefiltrată despre cum te percep alții și cum acțiunile și deciziile tale îi afectează, informație care va fi aproape întotdeauna inconfortabilă și adesea dureroasă pentru că va contrazice imaginea pe care o ai despre tine însuți ca lider bun și om empatic și va forța o confruntare cu realitatea că impactul tău asupra altora e diferit și adesea mai negativ decât intențiile tale, și confruntarea asta cu discrepanța dintre intenție și impact e esențială pentru menținerea contactului cu realitatea și pentru evitarea bulei informaționale care altfel se formează automat în jurul oricui are putere.
Dar problema cu feedback-ul brutal de onest e că nu îl primești natural în cursul normal al lucrurilor când ai putere, pentru că așa cum am explicat în capitolul anterior, oamenii din jurul tău îți filtrează automat realitatea, îți spun ce cred că vrei să auzi nu ce ar trebui să auzi, și prin urmare dacă vrei feedback autentic trebuie să creezi deliberat contexte și mecanisme care să facă safe-ul și să încurajeze onestitatea, și chiar și așa va fi greu pentru că pattern-urile de filtrare sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu dispar pur și simplu pentru că tu le ceri oamenilor să fie sinceri.
Am încercat diverse metode de-a lungul anilor pentru a obține feedback autentic de la angajați, am încercat chestionare anonime online unde oamenii puteau să scrie ce gândesc fără să fie identificați și prin urmare fără risc de consecințe negative, am încercat conversații one-on-one în contexte informale unde speram că relaxarea atmosferei va facilita onestitatea, am încercat să angajez consultanți externi care să facă interviuri confidențiale cu angajații și să îmi raporteze mie sinteza anonimizată, și toate aceste metode au produs un feedback care era mai onest decât feedback-ul normal pe care îl primeam în interacțiunile zilnice dar care era încă filtrat și diplomatic și mai puțin brutal decât aveam nevoie pentru a pătrunde cu adevărat bula mea de percepție.
Și ceea ce am descoperit e că feedback-ul cel mai util vine adesea din surse pe care nu le controlezi deloc, din oameni care nu au nimic de pierdut din sinceritatea lor pentru că nu depind de tine pentru nimic, și asta mă duce la a doua strategie pentru menținerea conexiunii empatice și a contactului cu realitatea: menținerea deliberată a relațiilor în care nu ai nicio putere, relații în care ești egal sau chiar inferior în ierarhie, relații unde cealaltă persoană nu are niciun motiv să îți filtreze feedback-ul sau să îți vorbească cu deferență sau să îți protejeze ego-ul de informație incomodă.
Și aici intră prietenii vechi, acei oameni care te-au cunoscut înainte să ai puterea sau statutul pe care le ai acum, care te-au cunoscut când erai vulnerabil și nesigur și în proces de formare și care prin urmare te văd nu prin prisma funcției sau rolului prezent ci prin prisma persoanei complete cu toată istoria ei, și care își permit luxul de a-ți spune adevărul în față pentru că relația voastră nu e bazată pe putere sau interese instrumentale ci pe istorie comună și afecțiune și un fel de intimitate care permite sinceritate fără teamă de consecințe.
Am trei prieteni din facultate cu care am menținut contactul de-a lungul anilor, deși distanța geografică și vieți ocupate fac ca întâlnirile să fie rare, poate de trei sau patru ori pe an când reușim să ne coordonăm și să ne vedem fie la Botoșani fie la Iași unde doi dintre ei locuiesc fie la București unde locuiește al treilea, și aceste întâlniri rare sunt valoroase pentru mine exact pentru că ei nu mă văd ca pe șef sau ca pe autoritate ci ca pe Alex cu care au împărțit cameră în cămin și au băut bere ieftină și au discutat despre fete și despre viitorul strălucit care ne aștepta și care s-a dovedit a fi mult mai complicat și ambiguu decât ne imaginam la douăzeci de ani când totul părea posibil și simplu.
Și când sunt cu ei pot să las jos masca profesională și masca de șef și masca de tată responsabil și să fiu pur și simplu eu, versiunea nefiltrată și neoptimizată care încă are dubii și nesiguranțe și care nu știe întotdeauna ce face și care face greșeli pe care le recunoaște fără teamă că recunoașterea va fi interpretată ca slăbiciune sau incompetență, și ei îmi pot spune lucruri pe care nimeni altcineva din viața mea nu mi le poate spune pentru că toată lumea altcineva mă vede prin prisma rolului sau funcției și prin urmare filtrează ceea ce îmi comunică pentru a se acomoda la acel rol sau funcție.
Îmi amintesc o conversație specific de acum doi ani cu Andrei, unul dintre cei trei prieteni vechi, conversație care s-a întâmplat târziu într-o seară după ce băusem câteva beri și inhibițiile normale ale conversației educate se relaxaseră și puteam vorbi mai direct și mai puțin diplomatic decât am fi vorbit sobri, și la un moment dat Andrei mi-a spus, cu acea sinceritate brutală care vine din combinația de alcool și prietenie veche și lipsa totală de dependență față de mine pentru orice, mi-a spus că mă vede devenind tot mai similar cu șefii pe care îi criticam amândoi când eram tineri, șefii care erau atât de prinși în propriile lor perspective și atât de convinși de propria lor dreptate încât nu mai puteau să asculte cu adevărat ce spuneau alții, și că îi e teamă că pierd contactul cu mine nu pentru că ne-am îndepărtat geografic sau pentru că vieților noastre au luat direcții diferite ci pentru că eu mă transform treptat într-un om diferit, un om mai închis și mai defensiv și mai puțin capabil de vulnerabilitate și conexiune autentică.
Și am vrut în momentul acela să protestez și să-i explic că se înșală și că nu mă transform deloc ci doar că responsabilitățile vieții adulte necesită un anumit grad de protecție emoțională și că nu poți să fii vulnerabil și deschis cu toată lumea pentru că ar fi exhausting și ineficient, dar m-am oprit pentru că am realizat că protestul meu defensiv era exact dovada punctului pe care încerca să-l facă, că nu pot să accept feedback critic fără să sar imediat în defensivă și justificare și explicare, că reflexul meu automat când cineva îmi sugerează că poate greșesc sau că poate mă transform într-o direcție problematică e să resping sugestia în loc să o consider cu onestitate și deschidere.
Și am tăcut și am ascultat, și a continuat să vorbească, și mi-a dat exemple specifice din conversațiile noastre de-a lungul anilor, momente când am vorbit despre angajații mei sau despre familie într-un fel care sugera detașare și instrumentalitate în loc de conexiune autentică, și ascultându-l am simțit un fel de rușine și recunoaștere deodată, rușine pentru că avea dreptate și recunoaștere pentru cât de prețioasă e capacitatea lui de a-mi oferi acest feedback pe care nimeni altcineva din viața mea nu mi-l poate oferi pentru că toți ceilalți sau au putere asupra mea și prin urmare nu văd defectele mele pentru că le e teamă sau dependența îi orbește, sau eu am putere asupra lor și prin urmare îmi filtrează feedback-ul pentru a mă proteja sau a se proteja pe ei înșiși.
Și după conversația aceea am fost mai atent la propriile mele pattern-uri de gândire și vorbire și comportament, și am recunoscut că Andrei identifica ceva real, că există într-adevăr o tendință crescândă în mine de a mă detașa emoțional și de a procesa oamenii și relațiile instrumental în loc de a le experimenta ca pe conexiuni autentice și valoroase în sine, și am încercat să contracarez tendința prin efort conștient, prin a-mi aminti înainte de interacțiuni importante că persoana din fața mea nu e o funcție sau o problemă de rezolvat ci un om complet cu experiență interioară bogată și demnă de atenție și respect, dar e greu și obositor și adesea uit și recad în pattern-ul instrumental mai ales când sunt obosit sau stresat sau absorbit în propriile mele probleme și preocupări.
Și asta mă duce la a treia componentă esențială a efortului de a rămâne om printre oameni: recunoașterea că e un efort, că nu e ceva ce se întâmplă natural sau automat odată ce ai înțeles intelectual importanța lui, ci e o practică constantă care necesită energie și atenție și care va fi mereu imperfectă și incompletă pentru că ești om cu resurse cognitive și emoționale limitate și nu poți să fii empatic și prezent și conectat în orice moment al fiecărei zile, vor fi momente și zile și poate chiar săptămâni când vei eșua și vei recădea în pattern-urile automate de detașare și instrumentalitate, și asta e normal și acceptabil atât timp cât nu renunți complet la efort și nu te lași purtat de curentul care duce automat spre izolare și orbire.
Mă gândesc acum la familia mea, la tine și la Ioana, și la cum relația cu voi e poate cel mai important test și exercițiu al capacității mele de a rămâne empatic și conectat, pentru că în familie există așă un gradient de putere, eu ca părinte am putere asupra ta deși puterea asta scade pe măsură ce crești și devii tot mai autonom, și în relația mea cu Ioana deși teoretic suntem egali există dinamici subtile de putere care se mișcă înainte și înapoi în funcție de context și situație, și e atât de ușor să alunec în modul instrumental și detașat chiar și aici, chiar și în cel mai intim spațiu al vieții mele, să te văd nu ca pe o persoană complexă și în continuă dezvoltare ci ca pe un set de probleme parentale de rezolvat, să văd interacțiunile cu tine nu ca pe oportunități de conexiune autentică ci ca pe taskuri de bifat pe lista de responsabilități.
Și observ în mine această tendință mai ales când sunt obosit după o zi lungă la serviciu și tu vrei să-mi spui ceva despre ce s-a întâmplat la școală sau despre o idee pe care o ai sau despre o problemă cu care te confrunți, și în loc să ascult cu adevărat, cu prezență completă și curiozitate autentică, ascult pe jumătate în timp ce partea cealaltă a minții mele e încă la birou sau se gândește la ce mai am de făcut în seara asta sau pur și simplu e prea epuizată pentru a mai avea energie pentru conexiune empatică, și îți dau răspunsuri scurte și generice care bifează formal responsabilitatea părintească de a răspunde dar care nu oferă conexiunea autentică de care probabil ai nevoie și care ar fi mult mai valoroasă decât orice sfat practic pe care ți-l pot oferi.
Și Ioana mă prinde făcând asta, mă prinde fiind fizic prezent dar psihologic absent, și îmi spune cu o iritare justificată „nu mă asculți cu adevărat" și eu protestez că da, ascult, pot să repet ce mi-ai spus, dar ea are dreptate că ascultarea nu e doar procesarea informațională a cuvintelor ci e prezența empatică, e acea calitate de atenție care îi comunică celuilalt că ceea ce spune e important și valoros și demn de timp și energie și gândire, și când lipsește această calitate de atenție chiar dacă procesez informațional cuvintele, mesajul pe care îl transmit e că persoana și experiența ei nu sunt suficient de importante pentru a merita prezența mea completă.
Te aud acum coborând scările, pași lenți și greoi de adolescent care tocmai s-a trezit și încă negociază tranziția dintre somn și veghe, și știu că vei intra în bucătărie și probabil vei întreba unde e mama și eu voi spune că a ieșit să facă niște cumpărături și tu vei deschide frigiderul să vezi ce ai de mâncat și probabil vei întreba dacă pot să-ți fac clătite pentru că știi că îmi place să fac clătite sâmbăta dimineața și e unul dintre acele ritualuri domestice mici care creează continuitate și conexiune între noi, și voi spune da bineînțeles și voi pune deoparte articolul meu despre neuroplasticitate și voi începe să scot ingredientele pentru clătite și voi încerca, cu efort conștient, să fiu prezent complet în actul de a face clătite împreună cu tine, să nu las mintea să plece la articolul neturminat sau la probleme de la serviciu sau la orice alte preocupări care vor încerca să-mi captureze atenția.
Și asta e practica concretă, banală, neeroică, a menținerii umanității în mijlocul vieții cu responsabilități și putere și solicitări constante asupra atenției și energiei: să alegi în fiecare moment, sau cel puțin în cât mai multe momente posibil, să fii prezent complet la ceea ce faci și la cine ești cu, să rezişti tentației automate de a procesa oamenii și interacțiunile instrumental și să îți amintești că fiecare persoană din fața ta, fie ea angajat sau client sau prieten sau membru de familie, e un univers complet de experiență interioară la fel de complex și de valoros ca universul tău interior, și că ignorarea sau minimalizarea acestei realități pentru eficiență sau confort sau din pură obișnuință e o formă de violență subtilă, o erodare a umanității tale și a umanității celuilalt.
Intri în bucătărie exact cum anticipam, părul ciufulit de somn și ochii încă mijiți și vocea mai gravă dimineața decât e normal pentru că corzile vocale se relaxează în timpul somnului, și întrebi unde e mama și eu răspund că a ieșit la cumpărături și tu deschizi frigiderul și te uiți înăuntru cu acea privire vagă de persoană care nu știe exact ce caută dar speră că o să recunoască când vede, și apoi te întoarci către mine și întrebi „poți să faci clătite?" și eu zâmbesc și spun „sigur" și închid laptop-ul decisiv, un gest care semnifică că acum atenția mea e aici, cu tine, nu dispersată prin multiple preocupări și gânduri neterminate.
Și în timp ce scot ingredientele și încep să amestec aluatul, tu stai la masă și începi să-mi povestești despre ceva ce ai văzut ieri online, un video despre nu mai țin minte exact ce pentru că mă concentrez mai mult pe procesul de a face clătite și pe prezența ta în cameră decât pe conținutul specific al cuvintelor, dar ascult și dau din cap și pun întrebări ocazionale care îți arată că sunt atent, și tu continui să vorbești cu acel entuziasm specific adolescenților când găsesc ceva care îi fascinează și vor să-l împărtășească cu cineva, și eu încerc să nu fac greșeala de a diminua entuziasmul tău prin scepticism sau prin explicații despre de ce ceea ce te entuziasmează nu e chiar atât de interesant sau important cum crezi tu.
Pentru că asta e încă o manifestare a tunelului percepției și a pierderii empatiei automate, tendința de a evalua experiența altuia prin propriul tău filtru de valori și priorități și asumpții despre ce e important și ce nu e, în loc să încerci să înțelegi experiența din interiorul cadrului de referință al celuilalt, din perspectiva valorilor și priorităților lui care sunt diferite de ale tale și la fel de valide chiar dacă diferite, și când fac greșeala asta cu tine, când răspund la entuziasmul tău cu scepticism sau minimizare sau explicații didactice despre de ce te entuziasmezi pentru ceva ce nu merită entuziasmul, văd cum ceva se stinge în ochii tăi, cum retractezi ușor entuziasmul și te închizi și conversația devine formală și superficială în loc să fie autentică și conectată.
Și am învățat de-a lungul anilor, prin multe greșeli și multe momente când am văzut acea retractare în ochii tăi și am realizat că tocmai am ratat o oportunitate de conexiune pentru că eram prea prins în propria mea perspectivă pentru a intra în a ta, am învățat să rezist tentației automate de a evalua și critica și explica și în schimb să întreb și să ascult și să încerc să înțeleg de ce te entuziasmează ceea ce te entuziasmează, care e logica internă a interesului tău chiar dacă logica aia e diferită de logica mea și chiar dacă din exterior obiectul entuziasmului tău mi se pare trivial sau neimportant.
Torn primul clătit în tigaie și privesc cum aluatul se întinde și începe să formeze bule mici pe suprafață, semnul că e gata să fie întors, și tu continui să vorbești și eu ascult cu jumătate din atenție pe clătită ca să nu o ard și jumătate pe cuvintele tale, și e un moment banal și lipsit de dramă, genul de moment care se repetă în mii de familii în fiecare weekend, părinți făcând mic dejun pentru copiii lor adolescenți care vorbesc despre lucruri care interesează adolescenții, dar pentru mine în momentul ăsta, cu tot ce am scris și gândit în ultimele săptămâni despre putere și empatie și conexiune umană, momentul ăsta banal e încărcat cu semnificație, e un exercițiu micro de menținere a umanității, de rezistență împotriva tendințelor automate de detașare și instrumentalitate, de alegere conștientă de a fi prezent complet la ceea ce fac și cu cine sunt chiar dacă e doar să fac clătite și să ascult un adolescent povestind despre un video văzut online.
Și poate asta e în cele din urmă tot ce pot să-ți ofer ca înțelepciune despre cum să rămâi om când ai putere: nu strategii complexe sau tehnici sofisticate sau insights profunde despre natura umană, ci pur și simplu reminder-ul constant, obsesiv, obositor, că trebuie să alegi în fiecare moment să fii prezent și conectat și empatic chiar când e mai ușor și mai eficient și mai confortabil să fii detașat și instrumental, că empatia nu mai e automată odată ce ai putere ci devine o disciplină voluntară care necesită practică constantă, că vei eșua adesea și vei recădea în pattern-urile automate și asta e normal și acceptabil atât timp cât nu renunți complet la efort și te ridici și încerci din nou.
Întorc clătita, perfect rumenită pe partea de jos, și tu ridici privirea de la telefon unde între timp ai început să te uiți și zâmbești văzând clătita perfectă și spui „arată bine" și eu răspund „mulțumesc, chef de artist azi" și râdem amândoi la gluma banală, și e un moment mic de conexiune autentică, exact genul de moment care se pierde când ești prea absorbit în propria ta minte și propriile tale preocupări pentru a fi disponibil pentru conexiunea care se oferă în momentul prezent, și mă simt recunoscător că am fost suficient de atent și prezent să nu ratez momentul ăsta, știind că vor fi multe alte momente pe care le voi rata pentru că sunt om cu capacitate limitată și nu pot fi perfect prezent tot timpul, dar cel puțin momentul ăsta l-am prins, am fost aici, am fost tată nu doar ca funcție ci ca prezență umană autentică și conectată.
PARTEA III: IATĂ CE AI DE PĂZIT ÎN TINE CÂND VEI CONDUCE
Exemplele literare - Portrete concrete ale corupției vs. integrității
E duminică seara, primul februarie, ora nouă și cincisprezece, și stau în fotoliul din sufragerie pe care nu stau aproape niciodată pentru că e poziționat ciudat în cameră, cu spatele la fereastră și fața spre televizor pe care nu-l privm niciodată din unghiul ăsta întrucât prefer canapeaua de vizavi, dar în seara asta am ales fotoliul ăsta specific pentru că voiam o perspectivă diferită asupra camerei familiare, voiam să văd spațiul domestic din alt unghi ca și cum privirea dintr-o poziție neobișnuită ar putea să-mi ofere și o perspectivă nouă asupra gândurilor care mă obsedează de săptămâni, și am în poală un volum vechi și uzat din Opere alese de Ion Luca Caragiale pe care l-am cumpărat în urmă cu douăzeci de ani de la un anticariat din Iași când eram student și care a fost cu mine prin toate mutările și transformările vieții mele de adult, un volum pe care l-am citit și recitit de atâtea ori încât paginile sunt îngălbenite și fragile și unele din colțuri s-au rupt de atâta folosință, și am deschis cartea la "O scrisoare pierdută" pentru că mi-am amintit dintr-odată, stând la birou și încercând să scriu introducerea la această a treia parte a scrisorii către tine, mi-am amintit de Trahanache și de Tipătescu și de întreg acel univers caragialesc de corupție mică și mari iluzii și autoamăgire sistemică, și am simțit că trebuie să citesc din nou piesa înainte de a scrie despre ea pentru că memoria mea despre text e probabil distorsionată de interpretările și adaptările văzute de-a lungul anilor și vreau să mă întorc la cuvintele originale, la ceea ce a scris cu adevărat Caragiale și nu la ceea ce cred eu că și-a amintesc că a scris.
Tu ești la etaj în camera ta, aud muzica care se scurge surd prin tavan, un fel de hip-hop sau trap sau orice se ascultă acum adolescenții și pe care eu nu-l înțeleg și nici nu încerc foarte tare să-l înțeleg pentru că recunosc că există o limită a capacității mele de a rămâne conectat la cultura tinerilor și că e normal și acceptabil ca muzica ta să fie opacă pentru mine la fel cum muzica pe care o ascultam eu la vârsta ta era opacă și probabil enervantă pentru părinții mei, și Ioana e în bucătărie terminând de spălat vasele de la cină și refuzând ajutorul meu cu acea determinare blândă pe care o are când vrea să fie singură cu gândurile ei și să proceseze ziua care tocmai s-a încheiat prin activitatea repetitivă și meditativă a spălatului vaselor, și eu sunt aici în fotoliul neobișnuit cu Caragiale în poală și cu întrebarea care mă obsedează: cum să-ți arăt, prin povești concrete și exemple vii, nu prin teorii abstracte sau date științifice, cum arată în realitate un om corupt de putere și cum arată unul care a reușit să își păstreze integritatea în ciuda tentațiilor care vin inevitabil cu autoritatea?
Pentru că primele două părți ale scrisorii, partea despre ce știau anticii și partea despre ce confirmă știința modernă, sunt necesare și importante dar riscă să rămână abstracte și teoretice dacă nu sunt ancorate în portrete concrete de oameni reali sau cel puțin de personaje literare suficient de vii și de complexe pentru a ilustra principiile într-un mod care nu poate fi ignorat sau raționalizat, pentru că e una să citești despre cum puterea reduce empatia la nivel neurologic și e altceva să vezi în fața ochilor personajul lui Trahanache din Caragiale transformându-se treptat dintr-un om poate inițial decent în caricatura grotescă a propriei sale aroganțe și corupții, sau să urmărești traseul lui Raskolnikov din "Crimă și pedeapsă" al lui Dostoievski și să vezi cum o idee abstractă despre superioritatea unor oameni asupra altora devine justificare pentru omor și cum conștiința torturează apoi pe omul care și-a dat permisiunea să acționeze ca și cum ar fi deasupra legilor morale care guvernează interacțiunile umane obișnuite.
Și ceea ce îmi dau seama acum, recitind "O scrisoare pierdută" după probabil zece ani de când nu am mai citit-o integral, ci doar fragmente în diverse contexte, ceea ce îmi dau seama e cât de profund înțelegea Caragiale mecanismele psihologice ale corupției prin putere cu aproape o sută cincizeci de ani înainte ca neurobiologia și psihologia socială să confirme empiric ceea ce el observase prin intuiție și experiență directă în România sfârșitului de secol nouăsprezece, o Românie care se moderniza rapid și haotic și care producea un tip nou de om, omul politic modern, omul care învățase să vorbească limbajul democrației și al instituțiilor moderne dar care gândea și acționa conform logicilor vechi ale puterii personale și ale clientelismului și ale corupției sistemice care nu erau considerate corupție de către cei care le practicau ci pur și simplu "felul în care se fac lucrurile", normalitatea invizibilă a funcționării sistemului.
Citesc scena în care Trahanache, primarul orașului, găsește scrisoarea compromițătoare a lui Ștefan și realizează că deține acum putere asupra lui, putere care îi permite să-l șantajeze și să-l forțeze să accepte candidatura la alegeri a lui Agamemnon Dandanache, ginerele lui Trahanache, și felul în care Caragiale scrie această descoperire, entuziasmul copilăresc aproape al lui Trahanache la realizarea puterii pe care o deține acum, felul în care se bucură nu de posibilitatea de a face dreptate sau de a corecta o nedreptate ci pur și simplu de posibilitatea de a exercita putere asupra altuia, de a-l face pe Ștefan să se umilească și să accepte condițiile lui, e un portret atât de precis și de recunoscut al psihologiei puterii încât îmi provoacă un disconfort fizic citind-o pentru că recunosc în Trahanache nu doar un personaj literar dintr-o epocă trecută ci un tipar uman universal care se manifestă și în contemporaneitatea mea, în oamenii pe care îi văd în pozițiile de putere cu care interacționez profesional, și dacă sunt complet onest cu mine însumi, recunosc elemente ale acestei psihologii și în mine, în momentele când am putere asupra altora și simt acea plăcere subtilă și rușinoasă de a ști că pot să obțin ceea ce vreau pentru că cealaltă persoană depinde de mine și nu are alternativă decât să accepte condițiile mele.
Și asta e puterea literaturii mari, puterea pe care o are Caragiale și Dostoievski și alți scriitori care au înțeles profund natura umană, că te forțează să te confrunți cu aspectele urâte ale propriei tale umanități prin intermediul personajelor care sunt suficient de departe de tine pentru a putea fi privite cu o oarecare detașare dar suficient de aproape pentru a fi recunoscute ca parte din tine, și nu poți să te ascunzi în spatele teoriilor abstracte sau al datelor științifice care permit o oarecare distanță intelectuală, ci ești forțat să vezi și să recunoști: da, ăsta sunt eu sau aș putea fi eu în circumstanțe similare, eu sunt capabil de aceeași autoamăgire și de aceeași transformare graduală de la om la funcție, de la persoană cu conștiință morală la instrument al propriei ambiții care și-a pierdut contactul cu realitatea celor afectați de deciziile și acțiunile lui.
Mă ridic din fotoliu și mă duc la fereastră, privesc strada goală de duminică seara când toată lumea e în casă pregătindu-se pentru săptămâna care vine, și văd reflexia mea în geam, figura mea suprapusă peste imaginea străzii întunecate, și pentru o clipă am senzația ciudată că privesc simultan înăuntru și în afară, că văd și lumea exterioară și pe mine privind lumea exterioară, și metafora e aproape prea perfectă pentru ceea ce încerc să realizez prin această a treia parte a scrisorii, această încercare de a te face să te privești pe tine însuți prin ochii personajelor literare care sunt simultan tu și nu tu, care sunt suficient de departe pentru a permite analiză dar suficient de aproape pentru a provoca recunoaștere.
Pentru că după ce ți-am explicat în primele două părți ce știau anticii despre putere și umilință și ce confirmă știința modernă despre transformările neurologice care acompaniază autoritatea, după toate teoriile și principiile și explicațiile, rămâne întrebarea practică esențială: cum recunoști în tine semnele transformării? Cum știi că începi să aluneci pe panta care duce de la om integru la Trahanache sau la Marele Inchizitor din Dostoievski? Care sunt momentele concrete, observabile, măsurabile, când poți spune "aha, asta e un semn de alarmă, asta e indicatorul că mă transform într-o direcție pe care nu vreau să mă transform"?
Și aici literatura devine indispensabilă pentru că spre deosebire de teoriile abstracte care îți spun cum ar trebui să te comporți sau care sunt principiile generale pe care ar trebui să le urmezi, literatura îți arată comportamente specifice, momente concrete, conversații reale sau cel puțin realiste în care vezi transformarea întâmplându-se nu ca proces abstract ci ca serie de alegeri mici și aparent insignificante care cumulativ produc o schimbare de caracter fundamentală, și văzând aceste momente concrete în ficțiune îți crește probabilitatea de a le recunoaște când se întâmplă în realitatea ta proprie, pentru că ai un template, ai un model mental la care să compari experiența ta și să spui "moment, asta seamănă suspect cu scena din Caragiale când Trahanache..., sau cu momentul din Dostoievski când Raskolnikov..., și dacă seamănă atât de mult înseamnă că probabil mă aflu într-un moment similar de vulnerabilitate morală și ar trebui să fiu extrem de atent la alegerile pe care le fac în continuare".
Și am ales pentru această a treia parte literatura română și rusă, Caragiale și Dostoievski specific, nu pentru că ar fi singurele surse relevante de înțelepciune despre putere și corupție, ci pentru că sunt cele două universuri literare cu care sunt cel mai familiar și care au format profund imaginația mea morală de-a lungul anilor, citite și recitite în diverse etape ale vieții mele și oferind de fiecare dată perspective noi în funcție de cine eram eu în momentul lecturii, și vreau să-ți transmit nu doar cunoștințele abstracte pe care le-am acumulat ci și instrumentele concrete de navigare morală pe care literatura mi le-a oferit, aceste personaje și povești care funcționează ca oglinzi în care te poți privi pe tine însuți și evalua cu mai multă onestitate decât ai putea face fără aceste oglinzi externe.
Mă întorc la fotoliu și iau din nou cartea și o deschid la o scenă din "O scrisoare pierdută" pe care am subliniat-o acum mulți ani cu creionul, subliniere care s-a estompat dar e încă vizibilă, scena în care Tipătescu, omul din opoziție care se pretinde moral superior și care critică corupția guvernului, devine la fel de corupt și de dispus la compromisuri imorale în momentul în care i se oferă și lui o bucată din putere, și transformarea lui e atât de rapidă și de completă încât devine comică, dar e o comedie neagră care te face să râzi incomod pentru că recunoști cât de puțin e nevoie pentru ca cineva care se pretinde incorruptibil să devină exact ceea ce critica, cât de subțire e linia dintre integritate declarată și compromis acceptat când interesul personal vine în conflict cu principiile abstracte.
Și citind scena asta mi-am amintit de un incident de acum trei ani când am fost martor la o transformare similară la scară mult mai mică și mai puțin dramatică dar totuși recognoscibilă ca același pattern, un coleg din industrie care criticase constant practici pe care le considera neetic în modul în care companiile de IT românești tratau angajații, care vorbea mereu despre necesitatea de a construi culturi organizaționale mai umane și mai puțin exploatative, și care apoi când a primit o ofertă să devină director tehnic la una dintre companiile pe care le criticase, a acceptat și în câteva luni vorbea și se comporta exact ca oamenii pe care îi criticase înainte, folosind același limbaj managerial și aceleași justificări pentru decizii pe care le-ar fi considerat imorale înainte de a fi în poziția de a le lua, și transformarea lui nu a fost rezultatul unei decizii conștiente de a renunța la principii ci mai degrabă rezultatul unei serii de micro-ajustări ale perspectivei în care de fiecare dată își spunea că "situația e mai complicată decât pare din exterior" și că "când ai responsabilitatea deciziei înțelegi de ce anumite lucruri care par necorecte sunt de fapt necesare", până când ajunge la un punct în care nu mai seamănă deloc cu omul care fusese înainte de a avea putere.
Și asta e lecția pe care Caragiale o ilustrează cu o claritate brutală: corupția prin putere nu e un eveniment dramatic în care te trezești într-o dimineață și decizi să devii corupt, ci e o serie de ajustări mici și aparent rezonabile ale perspectivei și comportamentului, fiecare justificată individual prin circumstanțe și necesități practice, dar care cumulativ te transformă într-o persoană fundamental diferită de cea care ai fost, și transformarea e atât de graduală încât nu o observi întâmplându-se, observi doar rezultatul final când te privești în oglindă și realizezi că nu mai recunoști omul din reflecție sau când cineva care te-a cunoscut înainte îți spune, ca Marius mi-a spus mie în conversația pe care ți-am povestit-o în capitolul anterior, că nu mai ești cine erai și că transformarea e vizibilă și îngrijorătoare pentru cei care te iubesc și care își amintesc cine ai fost înainte.
Aud pași în scară, tu cobori probabil pentru a-ți lua ceva de băut sau de mâncat din bucătărie, acest ritual al adolescentului care are mereu foame indiferent câte mese a mâncat în cursul zilei, și mă pregătesc mental pentru posibila interacțiune, pentru alegerea pe care va trebui să o fac în momentul în care vei intra în sufragerie și mă vei vedea aici cu cartea în poală, alegerea între a rămâne absorbit în lectura și gândurile mele sau a fi disponibil pentru conversație dacă vei dori să vorbești despre ceva, și realizez că chiar și această alegere mică și aparent insignificantă e o manifestare a temei despre care scriu, despre cum alegi în fiecare moment să fii prezent pentru ceilalți sau să rămâi închis în propriile preocupări, și cum aceste alegeri mici repetate zilnic creează pattern-uri care devin caracter și caracter care devine destin.
Intri în sufragerie și te oprești văzându-mă în fotoliul neobișnuit, îți trădează pentru o clipă surprinderea că stau aici în loc de poziția mea obișnuită pe canapea, și întrebi "ce citești?" și eu ridic cartea să vezi coperta și spun "Caragiale, O scrisoare pierdută" și tu dai din cap cu acea expresie care înseamnă că ai auzit de autor și probabil de piesă din lecțiile de la școală dar nu e ceva ce te interesează particular, și eu în loc să te las să pleci imediat îți spun "vrei să-ți citesc o scenă? E scurtă și cred că ar putea să-ți placă", și văd ezitarea în ochii tăi, conflictul între dorința de a fi politicos și de a-mi face pe plac și dorința de a te întoarce la ceea ce făceai în camera ta, și spui "ok, dar scurtă" și te așezi pe marginea canapelei în acea postură care indică că nu ești complet comitat la a rămâne dar ești dispus să acorzi câteva minute din atenția ta.
Și citesc scena în care Trahanache negociază cu Tipătescu, citesc dialogul cu acele replici care sunt atât de dense și atât de pline de subînțelesuri încât fiecare propoziție spune ceva la suprafață și sugerează altceva complet diferit la nivelul subtextului, și tu asculți cu o atenție care crește treptat pe măsură ce te prinzi de jocul de-a șoarecele și pisica dintre cei doi personaje, și când termin scena râzi, un râs care e jumătate amuzament și jumătate ceva mai întunecat, și spui "e ca politicienii de acum, seamănă exact cu ce vezi la televizor", și eu sunt surprins și plăcut impresionat de observația ta pentru că ai prins esența, ai înțeles că ceea ce descrie Caragiale acum o sută cincizeci de ani nu e specific epocii lui ci e un pattern uman universal care se repetă în toate contextele în care există putere și ierarhie și tentația de a folosi puterea pentru interes personal în loc de binele comun.
Și îți spun asta, îți spun că ai prins exact punctul esențial, că Caragiale e relevant nu pentru că ne învață despre România secolului nouăsprezece ci pentru că ne învață despre oameni, despre cum oamenii se comportă în prezența puterii indiferent de epocă sau loc sau context specific, și tu asculți și pari interesat și mă întrebi "și de ce îl citești acum? E pentru scrisoarea aia lungă pe care o scrii pentru mine și despre care mama mi-a zis?" și eu sunt din nou surprins, nu știam că Ioana ți-a spus despre scrisoare, deși ar fi fost ciudat să nu-ți spună dat fiind că petrec ore întregi scriind-o și refuzând să explic complet despre ce e vorba, și confirm "da, e pentru scrisoare, pentru o parte despre exemple literare de corupție și integritate în poziții de putere", și tu te gândești un moment și apoi spui ceva care mă lovește cu o profunzime neașteptată: "deci scrisoarea e despre cum să nu ajung ca Trahanache când voi avea putere?", și eu răspund "da, exact asta e, sau cel puțin o parte importantă din ea".
Și stăm în tăcere câteva momente, tu probabil procesând această informație și eu observându-te cum procesezi, și realizez că momentul ăsta neplanificat de conversație despre Caragiale e poate mai valoros decât toate paginile pe care le-am scris până acum, pentru că e un moment de conexiune autentică în care tu începi să înțelegi la ce mă refer când vorbesc vag despre scrisoarea asta misterioasă la care lucrez de săptămâni, și eu văd că ești capabil să înțelegi conceptele despre care scriu, că nu sunt prea abstracte sau prea complicate pentru vârsta ta ci sunt relevante și accesibile dacă sunt prezentate prin exemple concrete ca Trahanache în loc de teorii abstracte despre neurobiologia puterii.
Te ridici de pe canapea după câteva minute și spui că te întorci în cameră dar înainte să pleci te oprești și te întorci și spui "când o termini scrisoarea aia pot să o citesc?" și eu zâmbesc și spun "sigur, de fapt scrisoarea e pentru tine, deci da, absolut, când o termin o citești primul", și tu dai din cap mulțumit și pleci și eu rămân singur în sufragerie cu Caragiale în poală și cu un sentiment de satisfacție caldă că am reușit să transmit măcar o scânteie din ceea ce încerc să construiesc prin scrisoarea asta, că ai prins relevanța și ai arătat interes autentic chiar dacă momentan limitat de atenția scurtă specifică adolescenței tale.
Și mă gândesc acum, pregătindu-mă să scriu efectiv capitolele care vor urma despre Caragiale și Dostoievski, mă gândesc că ceea ce trebuie să realizez prin aceste capitole e exact ceea ce tocmai s-a întâmplat în sufragerie în ultimele cincisprezece minute: să fac abstractul concret, să transform principiile generale despre putere și corupție în povești specifice cu personaje recunoscibile care demonstrează prin acțiunile și alegerile lor cum arată transformarea în practică, nu în teorie, și să ofer nu doar înțelegere intelectuală ci și rezonanță emoțională, acea senzație de recunoaștere când citești despre un personaj și realizezi "da, cunosc pe cineva așa, sau am văzut acest comportament, sau Doamne ferește recunosc tendința asta în mine însumi".
Pentru că în cele din urmă, după toate teoriile despre ce știau ancii și ce confirmă știința modernă, ceea ce ai nevoie când vei fi în poziție de putere și vei simți tentațiile și presiunile care vin cu autoritatea nu sunt formule abstracte sau date științifice ci exemple concrete la care să te raportezi, personaje literare care funcționează ca avertismente sau ca modele, povești care îți arată nu cum ar trebui să fie lucrurile într-o lume ideală ci cum sunt lucrurile în realitatea complicată și ambiguă în care trăim cu adevărat, cu toate tentațiile și compromisurile și justificările care fac ca transformarea de la om integru la om corupt să pară nu doar posibilă ci chiar inevitabilă dacă nu ești extrem de vigilent și conștient de propriile tale vulnerabilități.
Și închid cartea și o pun pe măsuța de lângă fotoliu și mă ridic și mă întind, simt cum mușchii din spate trosnesc de la orele petrecute în poziție statică, și mă uit la ceas și văd că e aproape zece seara și ar trebui să mă duc să mă culc pentru că mâine e luni și va fi o zi lungă la serviciu cu mai multe întâlniri și deadline-uri care se apropie, dar înainte de a mă duce la culcare vreau să scriu măcar primele paragrafe ale primului capitol din această a treia parte, vreau să fixez în cuvinte ideile care mi-au cristalizat în timpul lecturii din această seară și al conversației neașteptate cu tine, pentru că știu din experiență că dacă nu le scriu acum vor dispărea sau se vor dilua până mâine când voi avea timpul să mă întorc la scris.
Așa că mă duc la birou și deschid laptop-ul și încep să scriu, și pe măsură ce scriu simt cum claritatea vine treptat, cum gândurile difuze și amorfe din timpul lecturii și al conversației încep să ia formă precisă și articulată, și realizez că asta e puterea scrisului, nu doar să comunici altora ci să clarifici pentru tine însuți ce gândești cu adevărat, pentru că până când nu încerci să pui în cuvinte un gând nu știi dacă gândul e coerent și complet sau e doar o impresie vagă care se destrămă când încerci să o articulezi precis, și scrisul devine astfel un instrument de gândire nu doar un instrument de comunicare, o cale de a descoperi ce știi sau crezi sau simți prin actul însuși al exprimării în limbaj precis și structurat.
Și scriu până târziu în noapte, până când ochii îmi ard de oboseală și degetele se mișcă mecanic pe tastatură mai mult din obișnuință decât din voință conștientă, și când în sfârșit mă opresc și citesc ce am scris văd că am paginile de introducere la această a treia parte, o introducere care sper că va prepara terenul pentru capitolele care vor urma despre Trahanache și despre Marele Inchizitor și despre toate celelalte exemple literare pe care le voi analiza pentru a-ți arăta în imagini vii și memorabile cum arată corupția prin putere și cum arată rezistența la această corupție, cum arată transformarea și cum arată păstrarea integrității în ciuda tuturor presiunilor și tentațiilor care te împing spre compromis și auto-justificare și pierderea treptată a umanității tale autentice.
Închid laptop-ul și sting lumina și urc scările spre dormitor unde Ioana doarme deja de ore bune și unde voi încerca să dorm și eu deși mintea îmi e încă activă și plină de gânduri despre Caragiale și despre tine și despre responsabilitatea enormă și înspăimântătoare de a încerca să-ți transmit prin cuvinte scrise înțelepciune despre cum să rămâi om integru într-o lume care te va împinge constant să devii altceva, și mă întreb dacă voi reuși, dacă scrisoarea asta pe care o construiesc cu atâta efort și atâta timp va avea vreo importanță reală în viața ta sau va fi doar un exercițiu intelectual care satisface nevoia mea de a lăsa ceva în urmă dar care nu te va atinge cu adevărat la nivelul la care trebuie să te atingă pentru a produce transformare autentică, și nu știu răspunsul și nu voi ști până când nu vei citi scrisoarea și nu voi vedea reacția ta și chiar și atunci nu voi ști complet pentru că efectele adevărate se vor vedea nu imediat ci pe parcursul anilor când vei fi în situațiile despre care scriu și vei alege într-un fel sau altul și eu voi fi sau nu voi fi acolo să văd alegerile tale și consecințele lor.
Dar trebuie să încerc, trebuie să fac efortul chiar dacă nu am garanții de succes, pentru că asta e tot ce poate face un părinte în cele din urmă: să ofere instrumente și perspective și exemple și speranță că acestea vor conta cumva în momentele când vor fi necesare, și să accepte că restul e în afara controlului lui, că tu vei fi propriul tău om cu propriile tale alegeri și propria ta călătorie morală și că tot ce pot eu să fac e să îți ofer o hartă parțială și incompletă a terenului dificil pe care va trebui să-l traversezi, și să sper că harta va fi suficient de precisă și suficient de utilă pentru a te ajuta să navighezi măcar câteva dintre capcanele și dificultățile care te așteaptă inevitabil pe drumul spre maturitate și putere și responsabilitate.
7. Lecția lui Caragiale: Tiparul Trahanache - Când puterea te transformă în caricatură
E miercuri după-amiază, cinci februarie, ora trei și douăzeci și șapte, și stau în mașină parcată în fața Primăriei din Bucecea, un oraș mic la vreo cincizeci de kilometri de Botoșani unde am venit pentru o întâlnire cu primarul despre un posibil contract pentru modernizarea site-ului lor web, și am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme pentru că am plecat din Botoșani calculând prost timpul necesar pentru traseu, uitând că drumul e recent asfaltat și poți merge mai repede decât acum doi ani când venisem ultima dată și șoseaua era plină de gropi și trebuia să conduci cu atenție maximă pentru a evita distrugerea suspensiei, și acum stau aici și aștept să se facă ora la care sunt programat, pentru că mi se pare nepoliticos și poate chiar suspect să intru cu douăzeci de minute înainte, ca și cum n-aș avea altceva mai bun de făcut decât să aștept audiență la primarul unui oraș mic din Moldova, și în timp ce aștept am scos telefonul și vreau să răspund la mailuri sau să citesc ceva, dar în schimb mă găsesc uitându-mă la clădirea primăriei, la fațada ei care încearcă să pară impunătoare dar reușește doar să pară prețioasă, cu coloanele acelea false lipite pe exterior care nu susțin nimic ci sunt pur decorative, cu zugrăveala proaspătă într-un galben strălucitor care jurează violent cu restul clădirilor din jur care sunt cenuși și cafenii și albe murdare, și mă gândesc la Caragiale, la personajele lui care se mișcau prin primării exact ca asta acum o sută cincizeci de ani, prin clădiri care încercau să pară mai importante decât erau, prin instituții care se jucau de-a democrația și de-a administrația modernă fără să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă aceste concepte, ci doar copiind forma exterioară și sperând că forma va crea cumva substanța.
Am recitit aseară "O scrisoare pierdută" pentru a treia sau a patra oară în ultimele două săptămâni, pregătindu-mă pentru acest capitol pe care trebuie să-l scriu, și de fiecare dată când citesc piesa descopăr ceva nou sau mai precis recunosc ceva familiar pe care nu îl observasem în lecturi anterioare, și aseară ceea ce m-a lovit cu o forță care m-a lăsat fără respirație pentru câteva secunde a fost recunoașterea că Trahanache nu e un personaj exagerat sau o caricatură grotescă ci e un portret precis și realist al unui tip uman pe care îl văd constant în jurul meu, în primarii și directorii și șefii de instituții cu care lucrez, un tip uman care poate fi găsit în orice epocă și în orice loc unde există putere mică, autoritate limitată dar suficientă pentru a corupte pe cel care o deține, suficientă pentru a-l transforma dintr-om în funcție, dintr-o ființă complexă cu îndoieli și vulnerabilități într-un personaj unidimensional care nu mai există decât ca autoritate, ca manifestare a puterii pe care o deține temporar și care i-a devenit identitatea completă.
Și Trahanache în piesă e descris de Caragiale cu o precizie chirurgicală care nu lasă loc de scăpare sau de justificare, văd în el un primar de oraș mic care a ajuns în funcție nu prin competență excepțională sau viziune politică ci prin circumstanțe favorabile și conexiuni potrivite, un om care probabil înainte de a deveni primar era oarecum decent, nu un sfânt dar nici un monstru, un om obișnuit cu slăbiciunile obișnuite ale umanității medii, dar care odată ajuns în poziția de autoritate s-a transformat treptat, imperceptibil pentru el însuși dar evident pentru observatorul extern, s-a transformat într-o caricatură a propriei sale funcții, într-un om care nu mai există ca persoană ci doar ca rol, care vorbește în formule administrative și clișee politice, care nu mai are gânduri proprii ci doar calcule tactice despre cum să își mențină și să își extindă puterea, care nu mai vede oamenii din jurul lui ca pe oameni ci ca pe piese pe tabla de șah a jocurilor politice locale, piese care trebuie manipulate și poziționate și sacrificate când e necesar pentru avansarea propriilor interese.
Și scena care m-a lovit cel mai puternic aseară, scena pe care am citit-o de trei ori încercând să înțeleg exact ce face Caragiale acolo și de ce e atât de eficientă, e scena când Trahanache găsește scrisoarea compromițătoare a lui Ștefan și realizează puterea pe care o deține acum, și felul în care Caragiale scrie entuziasmul lui Trahanache, bucuria lui copilărească aproape la gândul că acum îl poate forța pe Ștefan să facă ceea ce vrea el, că deține un instrument de șantaj care îi va permite să-și impună voința fără rezistență, și ceea ce e atât de tulburător în scenă nu e faptul că Trahanache e rău sau crud sau sadist, ci faptul că e atât de complet lipsit de orice urmă de conștiință morală încât nici măcar nu îi trece prin cap că ceea ce face e problematic din punct de vedere etic, pentru el e pur și simplu o oportunitate fericită care trebuie exploatată, un stroke of luck care îi va face viața mai ușoară și îi va permite să obțină ceea ce vrea fără efortul obișnuit al negocierii sau convingerii.
Și realizez stând aici în mașină și privind clădirea primăriei din Bucecea că sunt pe cale să intru într-o întâlnire cu un om care e probabil o versiune contemporană a lui Trahanache, nu identic bineînțeles pentru că contextul istoric e diferit și formele specifice ale corupției s-au schimbat, dar în esență același tipar uman, același mecanism psihologic prin care puterea mică corupte mințile mici, prin care omul obișnuit ajuns în poziție de autoritate limitată își pierde treptat contactul cu propria umanitate și devine o funcție care mimează umanitatea dar nu o mai simte cu adevărat, care joacă rolul de primar sau director sau șef dar a uitat cine era înainte de a avea rolul și nu mai poate să facă distincția dintre sine și rol, dintre om și funcție, dintre persoană și autoritate.
Am cunoscut pe primarul ăsta, Gheorghe se numește, l-am cunoscut acum trei ani când am lucrat pentru ei un mic proiect de creare a unei pagini de Facebook pentru primărie, nimic complicat sau amplu, doar o pagină simplă unde să posteze anunțuri și comunicări oficiale, și în acea perioadă părea oarecum decent, oarecum conectat la realitate, vorbea despre dorința lui de a moderniza administrația și de a face orașul mai atractiv pentru tinerii care pleacă în masă către orașe mai mari sau în străinătate, vorbea cu ceea ce părea a fi sinceritate despre problemele comunității și despre limitările resurselor și despre dificultățile de a face treabă bună într-un sistem birocratic rigid și într-o cultură politică care nu recompensează competența ci loialitatea și conformismul.
Dar apoi, în acești trei ani de când nu l-am mai văzut decât ocazional la diverse evenimente sau conferințe unde ne-am salutat rapid și am schimbat câteva platitudini politicoase, am auzit povești despre el, bârfe și zvonuri dar și informații mai solide de la oameni care lucrează în primărie sau care interacționează frecvent cu administrația locală, povești despre cum s-a transformat treptat într-o versiune tot mai autoritară și mai detașată de realitatea cetățenilor, cum a început să fie înconjurat de un cerc tot mai îngust de consilieri și funcționari loiali care îi filtrează informația și îl protejează de feedback negativ, cum a devenit progresiv mai iritat și mai defensiv când cineva îndrăznește să-l contrazică sau să pună la îndoială deciziile lui, cum vorbește din ce în ce mai mult în clișee și formule administrative și din ce în ce mai puțin ca un om real discutând despre probleme reale cu alți oameni reali.
Și toate aceste povești împreună creează un portret care seamănă suspect de mult cu Trahanache, un om care a fost poate cooptat treptat de propriul său rol, care s-a identificat atât de complet cu funcția de primar încât nu mai există ca entitate separată, ca persoană cu viață interioară și îndoieli și vulnerabilități care transcend rolul oficial, ci există doar ca manifestare a autorității primărești, ca voce care spune nu ceea ce gândește sau simte cu adevărat ci ceea ce consideră că ar trebui să spună cineva în poziția lui, ca actor care joacă rolul de primar atât de intens și de consistent încât a uitat complet că e doar un rol și nu identitatea lui reală și completă.
Mă uit la ceas și văd că mai am cinci minute până la ora programată și decid că e timpul să intru, că cinci minute nu e prea devreme și nu voi părea disperată sau lipsit de alte angajamente, și cobor din mașină și traversez strada spre clădirea primăriei și urc scările și intru în holul care e surprinzător de gol pentru o instituție publică de dimensiunea asta, doar două persoane așteaptă pe scaune și una vorbește la ghișeu cu o funcționară care pare profund plictisită de existența ei și de necesitatea de a interacționa cu cetățeni, și mă duc la recepție și spun că am programare cu primarul și funcționara de la recepție, o femeie în jur de cincizeci de ani cu părul vopsit într-un roșcat strident care nu se potrivește deloc cu tenul ei, îmi spune să aștept și sună pe cineva și vorbește scurt și apoi îmi spune că va veni cineva să mă ducă la birou.
Și aștept, și în timp ce aștept observ plăcile comemorative de pe pereți, fotografii cu primari anteriori și cu evenimente importante din istoria orașului, și mă gândesc la straturile de istorie acumulate în instituția asta, la câți primari au trecut prin biroul în care sunt pe cale să intru, câți oameni care au avut putere temporară asupra acestui oraș mic și care acum sunt morți sau uitați sau în cel mai bun caz o fotografie pe un perete pe care nimeni nu o mai privește cu adevărat, și mă întreb câți dintre ei au reușit să rămână oameni în timpul mandatelor lor și câți au devenit Trahanache-uri, versiuni caricaturale ale propriei lor funcții, și cât de mult contează în final pentru că oricum toți dispar și sunt înlocuiți și ciclul continuă cu noi actori jucând aceleași roluri în aceeași instituție care continuă să existe indiferent cine o conduce temporar.
Vine o femeie tânără, asistenta primarului presupun, și mă conduce pe holuri până la o ușă masivă de lemn cu o placă pe care scrie "Primar" în litere aurite, și bate discret și deschide și mă invită să intru și eu intru și primarul e la birou, la un birou impresionant de mare și masiv, un birou care e evident mult prea mare pentru nevoile practice ale muncii pe care o face acolo dar care nu e destinat funcționalității ci reprezentării, comunicării vizuale a importanței și autorității celui care stă în spatele lui, și primarul se ridică și vine spre mine cu mâna întinsă și zâmbetul acela professional care nu ajunge până la ochi, și ne strângem mâinile și ne așezăm, eu pe scaunul destinat vizitatorilor care e intenționat mai jos decât scaunul lui astfel încât să fiu forțat să-l privesc ușor în sus, încă un element de design destinat să comunice ierarhia și asimetria puterii dintre cel care stă de o parte a biroului și cel care stă de cealaltă parte.
Și începem să vorbim, el vorbește despre nevoile primăriei și despre planurile lui ambițioase pentru modernizarea platformei web și despre cum vrea să facă orașul lor un model de administrație digitală în regiunea Moldovei, și în timp ce vorbește observ cât de mult seamănă discursul lui cu discursul pe care l-am auzit de sute de ori de la alți primari și directori și șefi de instituții, același vocabular, aceleași formule, aceleași promisiuni vagi despre transparență și eficiență și orientare către cetățean, și nimic din ceea ce spune nu pare să vină dintr-o gândire autentică despre problemele reale ale orașului și despre cum tehnologia ar putea să ajute efectiv la rezolvarea lor, ci totul e la nivel de talking points și clișee administrative care sună impresionant dar nu înseamnă nimic concret.
Și în timp ce îl ascult și dau din cap și pun întrebări de clarificare și încerc să înțeleg ce vor ei cu adevărat de la acest proiect, realizez că asist la o performanță, la un om jucând rolul de primar vizionar și modern, și performanța e atât de bine rodată și atât de automatizată încât nu mai știu și nu cred că nici el mai știe dacă mai există cineva real sub rolul pe care îl joacă, dacă mai există un Gheorghe autentic cu gânduri și sentimente proprii care nu sunt complet absorbite în funcția de primar, sau dacă transformarea e completă și ceea ce văd în fața mea e exact ceea ce există, o funcție umblătoare, un rol care s-a autonomizat și există independent de persoana care l-a jucat inițial.
Și asta e exact ceea ce descrie Caragiale cu Trahanache, acest proces de transformare de la om la rol, de la persoană la funcție, de la ființă complexă la caricatură unidimensională, și ceea ce e atât de tulburător e că transformarea nu e dramatică sau vizibilă, nu e un moment clar când poți spune "aha, acum s-a transformat", ci e o erodare graduală, milimetru cu milimetru, conversație cu conversație, decizie cu decizie, în care omul adoptă din ce în ce mai mult limbajul și atitudinile și reflexele rolului și din ce în ce mai puțin își permite luxul de a fi el însuși, de a gândi gânduri care nu sunt aprobate oficial, de a simți emoții care nu sunt compatibile cu imaginea funcției, de a spune lucruri care nu au fost pre-filtrate prin calculul despre cum vor fi percepute de către subordonați sau superiori sau alegători.
Și mecanismul degradării începe întotdeauna cu un compromis mic, cu o decizie care părea rezonabilă și justificată în contextul specific în care a fost luată, o decizie de tipul "de data asta voi face asta deși știu că nu e complet corect pentru că circumstanțele speciale justifică excepția, dar nu va deveni un pattern, e doar o singură dată", și apoi vine o a doua oară când circumstanțele sunt puțin diferite dar tot par să justifice un compromis similar, și apoi o a treia oară când justificarea e și mai slabă dar obișnuința compromisului face ca rezistența internă să fie și ea mai slabă, și astfel treptat, prin acumularea acestor micro-compromisuri care fiecare individual par relativ benigne, omul ajunge într-un loc moral complet diferit de unde a început, ajunge la un cinism total în care nu mai există nicio diferență în mintea lui între corect și incorect, între moral și imoral, ci există doar calcul strategic despre ce e util pentru avansarea intereselor lui și ce nu e util.
Și Trahanache în piesă e exact asta, un om care a trecut prin acest proces de degradare graduală până când a ajuns la un cinism atât de complet încât nici măcar nu mai înțelege conceptul de dilemă morală, pentru el totul e joc politic și tactică și manipulare și nu există nicio voce interioară care să-i spună că ar putea fi problematic din punct de vedere etic să șantajeze pe cineva folosind informații personale compromise, nu există nicio urmă de conflict intern sau îndoială sau jenă, ci există doar satisfacția pragmatică că a găsit un instrument eficient pentru obținerea scopurilor lui și că ar fi stupid să nu-l folosească.
Și uitându-mă la primarul din Bucecea vorbind despre planurile lui pentru site-ul web modern și despre toate celelalte inițiative impresionante pe care le are în minte, mă întreb în ce punct al acestui proces de degradare se află el, dacă încă mai există în el o voce interioară care îi spune când face compromisuri problematice sau dacă vocea aceea a fost deja redusă la tăcere prin ani de practică a ignorării ei, dacă încă mai simte jenă sau disconfort când ia decizii care avantajează pe el sau pe ai lui în detrimentul binelui comun sau dacă mecanismul de justificare s-a automatizat atât de mult încât nu mai există niciun friction psihologic între intenție și acțiune, dintre ceea ce vrea și ceea ce face pentru a obține ce vrea.
Conversația noastră durează aproape o oră și pe parcurs încerc să determin ce vor ei cu adevărat, dincolo de declarațiile grandioase despre modernizare și transparență, și treptat devine clar că ceea ce vor e un site care să arate bine în poze și în prezentări către inspectoratul județean și către minister, un site care să poată fi prezentat ca dovadă a progresului și modernizării administrației, dar nu există un interes real sau o înțelegere profundă a modului în care un site web bun ar putea să servească efectiv nevoile cetățenilor, să facă accesul la servicii publice mai ușor, să permită comunicare bidirectională autentică între primărie și comunitate, toate aceste lucruri care ar trebui să fie scopul real al digitalizării nu sunt deloc în atenția lor, pentru ei site-ul e un instrument de PR nu un instrument de servire a comunității.
Și în timp ce discutăm detalii despre design și funcționalități și costuri și timeline, observ cum primarul manevrează conversația, cum când îi pun întrebări care ar putea să sugereze că unele dintre cerințele lor nu sunt gândite bine sau ar putea fi făcute mai eficient într-un mod diferit, cum devine imediat defensiv și își reafirmă autoritatea prin referiri la experiența lui în administrație și la faptul că el înțelege nevoile orașului mai bine decât cineva din exterior ar putea înțelege, și tonul devine subtil amenințător, un reminder că el e cel care ia decizia finală și că dacă vreau contractul ar fi înțelept din partea mea să nu pun prea multe întrebări incomode sau să sugerez prea insistent că poate viziunea lui nu e perfectă.
Și asta e un alt semn al transformării în personaj caragialesc, această incapacitate de a tolera orice formă de contradicție sau de întrebare care ar putea să sugereze că autoritatea lui nu e absolută și infailibilă, această nevoie obsesivă de a-și reafirma constant poziția de putere în fiecare interacțiune, de a se asigura că toată lumea înțelege clar cine decide și cine execută, cine e important și cine nu e important, cine trebuie ascultat cu deferență și cine trebuie să asculte fără să pună prea multe întrebări.
Și Trahanache în piesă manifestă exact același pattern, în fiecare conversație trebuie să fie clar că el e primarul, că el e autoritatea, că ceilalți sunt inferiori în ierarhie și prin urmare în valoare și relevanță, și orice tentativă a cuiva de a-l contrazice sau de a sugera că poate greșește e întâmpinată cu o reafirmare violentă a autorității, cu un reminder about who's in charge, și ceea ce e atât de tragic și în același timp comic în această nevoie obsesivă de a-și reafirma autoritatea e că dezvăluie exact opusul a ceea ce încearcă să comunice, dezvăluie o nesiguranță profundă, o teamă constantă că dacă nu își reafirmă autoritatea în fiecare moment atunci ceilalți vor uita că are autoritate sau vor înceta să o respecte.
Pentru că un om cu autoritate autentică, un om care conduce prin competență reală și respect câștigat nu prin impus, nu are nevoie să își reamintească constant celorlalți că el e șeful, autoritatea lui e evidentă în modul în care gândește și vorbește și ia decizii, nu în titlul pe care îl are sau în mărimea biroului sau în tonul cu care le vorbește subordonaților, dar omul ca Trahanache sau ca primarul din Bucecea, omul care a devenit complet identificat cu rolul și care nu mai există ca persoană separată de rol, acest om are o nevoie constantă și nesățioasă de reconfirmare a autorității pentru că în absența reconfirmării constante s-ar prăbuși, ar fi forțat să se confrunte cu vidul interior, cu absența unui sine autentic care există independent de funcția pe care o ocupă temporar.
Terminăm în sfârșit conversația și îi spun că voi pregăti o ofertă detaliată și un plan de proiect pe care i-l voi trimite în câteva zile, și el e mulțumit și îmi mulțumește pentru că am venit și îmi spune că așteaptă cu interes propunerea mea și că sunt încrezător că vom putea lucra împreună la acest proiect important pentru oraș, și ne strângem din nou mâinile și plec din birou și traversez din nou holurile până la ieșire și cobor scările și ajung la mașină și când închid ușa și stau în liniștea habitaclului simt o eliberare fizică aproape, o relaxare a unei tensiuni pe care nu realizasem că o țineam în corp pe tot parcursul întâlnirii, tensiunea de a juca rolul de consultant politicos și deferențial care ascultă cu atenție și nu contrazice prea mult și înțelege că trebuie să navigheze ego-ul clientului cu grijă pentru a obține contractul.
Și realizez cu un disconfort care mă face să mă simt murdar interior că și eu am jucat un rol în întâlnirea asta, că și eu am devenit temporar un personaj care mimează respectul și interesul și entuziasmul pe care nu le simțeam cu adevărat, că și eu am compromis autenticitatea pentru avantaj strategic, pentru a crește probabilitatea de a obține contractul, și deși compromisul e mult mai mic și mai benign decât compromisurile despre care vorbesc când vorbesc despre corupție prin putere, e totuși aceeași structură fundamentală, același mecanism psihologic de a sacrifica adevărul interior pentru câștig exterior, de a pretinde ceva ce nu simți pentru a obține ceva ce vrei.
Și asta e ceea ce face Caragiale atât de puternic și atât de inconfortabil de citit cu adevărat, nu doar să râzi de personajele lui și să te simți superior față de proștii și corupții pe care îi portretizează, ci te forțează să recunoști că mecanismele pe care le satirizează există în toți, că fiecare dintre noi e capabil de aceleași compromisuri și aceeași autoamăgire și aceeași transformare graduală de la om autentic la rol inauntemic, singura diferență fiind poate de grad și de context, nu de natură fundamentală.
Și semnele că devii personaj caragialesc, semnele că te transformi din om în caricatură a propriei tale funcții, sunt poate mai subtile decât crezi, nu sunt momentele dramatice de corupție flagrantă sau de abuz evident de putere, ci sunt momentele mici și aparent insignificante când începi să crezi propriile minciuni, când discursul pe care îl folosești public pentru a te prezenta într-o lumină favorabilă începe să fie internalizat și să devină ceea ce crezi cu adevărat despre tine, când justificările pe care le oferi altora pentru deciziile tale problematice devin justificările pe care ți le oferi și ție însuți și pe care le accepți fără examinare critică, când feedback-ul critic de la alții e întâmpinat nu cu reflecție onestă ci cu defensivitate automată și reafirmare a propriei dreptăți.
Pornesc mașina și plec din Bucecea, conduc înapoi spre Botoșani pe drumul nou asfaltat care face călătoria mult mai rapidă decât era acum câțiva ani, și pe tot parcursul drumului mă gândesc la întâlnirea care tocmai s-a terminat și la capitolul pe care trebuie să-l scriu despre Trahanache și la cum să explic clar și memorabil acest mecanism de degradare graduală prin care omul devine caricatură, și realizez că ceea ce trebuie să transmit nu e doar o analiză intelectuală a personajului literar ci un avertisment personal și urgent: uite cum arată transformarea, uite semnele concrete și observabile, uite comportamentele și atitudinile care indică că procesul e în desfășurare, și când le vezi în tine nu le ignora și nu le justifică ci oprește-te și întreabă-te cu onestitate brutală cine ești și cine vrei să fii și dacă direcția în care te miști e direcția în care vrei cu adevărat să mergi sau ești purtat de curentul care duce automat spre transformarea în Trahanache dacă nu înoți activ împotriva lui.
Ajung acasă după aproape o oră de condus, parchoz în fața casei și văd prin fereastră că ești tu în bucătărie probabil pregătind ceva de mâncat după ce ai venit de la școală, și mă gândesc cum în seara asta când va fi un moment liniștit poate după cină când ne așezăm și vorbim despre ziua care s-a scurs, cum o să-ți povestesc despre întâlnirea cu primarul dar nu în detalii tehnice despre proiect ci ca exemplu viu al tipului de om pe care Caragiale îl portretizează în "O scrisoare pierdută", cum o să încerc să-ți arăt nu prin teorie abstractă ci prin experiența concretă și recent
ă cum funcționează mecanismul despre care scriu în scrisoarea asta lungă pe care o construiesc de luni, cum puterea te transformă treptat dacă nu ești extrem de vigilent și conștient, cum devine din ce în ce mai ușor să te identifici complet cu rolul și să pierzi contactul cu persoana autentică care exista înainte de rol și care ar trebui să continue să existe dincolo de rol.
Și sper că povestea asta proaspătă, caldă încă din experiența de după-amiază, va rezona cu tine mai mult decât ar putea să rezoneze o analiză abstractă a unui personaj literar dintr-o piesă scrisă acum o sută cincizeci de ani, sper că vei vedea legătura directă între Trahanache din Caragiale și primarul din Bucecea pe care tocmai l-am întâlnit și vei înțelege că pattern-ul e universal și atemporam și extrem de periculos tocmai pentru că e atât de subtil și de gradual încât îl ratezi până când e prea târziu, până când transformarea e deja completă și nu mai există drum de întoarcere pentru că nu mai există un sine autentic la care să te întorci, ci există doar rolul, doar funcția, doar caricatura în care te-ai transformat fără să observi transformarea întâmplându-se.
8. Lecția lui Dostoievski: Marele Inchizitor - Când faci răul în numele binelui
E vineri seara, șapte februarie, ora zece și patruzeci și trei, și stau în fotoliul din sufragerie cu volumul uzat al "Fraților Karamazov" în poală, deschis la capitolul "Marele Inchizitor", acele patruzeci de pagini care sunt poate cea mai profundă și mai tulburătoare meditație asupra naturii puterii și libertății și răspunderii pe care literatura mondială a produs-o vreodată, și încerc pentru a nu știu câta oară în viața mea să înțeleg complet ce face Dostoievski în capitolul ăsta, ce spune el despre puterea care se pretinde benevolentă, despre autoritatea care își justifică constrângerea prin grija pentru cei conduși, despre corupția morală supremă care nu constă în a face rău știind că faci rău ci în a face rău fiind convins profund că faci bine, că exerciți tirania din dragoste, că îngrădești libertatea pentru protecția și fericirea celor pe care îi conduci.
Ploaia bate în geamuri cu o intensitate care face imposibilă orice altă activitate decât statul înăuntru și cititul și gânditul, tu ești deja în pat de vreo oră pentru că mâine dimineață ai antrenament de fotbal la ora opt și Ioana te-a obligat să te culci devreme deși ai protestat că e vineri seara și ar trebui să ai voie să stai treaz mai târziu, și Ioana însăși e în dormitor citind sau mai probabil adormind cu cartea în mână așa cum face aproape în fiecare seară, și eu sunt singur cu Dostoievski și cu gândurile care se învârtejesc în cap despre ce vreau să-ți spun în acest capitol despre Marele Inchizitor și despre de ce e relevant pentru tine nu doar ca literatură clasică pe care ar trebui s-o cunoști din motive de cultură generală ci ca avertisment existențial despre cea mai seducătoare și mai periculoasă dintre toate formele de corupție prin putere.
Pentru că ceea ce descrie Dostoievski prin vocea Marelui Inchizitor nu e corupția vulgară și transparentă a lui Trahanache din Caragiale, nu e omul mic cu putere mică care fură și minte și manipulează pentru câștig personal evident și recunoscut măcar în intimitatea propriei conștiințe, ci e ceva mult mai subtil și mult mai periculos, e corupția celui care și-a convins pe sine însuși că nu face rău ci bine, că nu își urmărește interesul personal ci slujește o cauză mai mare decât el, că nu abuzează de putere ci o folosește responsabil pentru protejarea și îngrijirea celor care nu sunt capabili să se protejeze și să se îngrijească singuri, e corupția morală totală împachetată în limbajul compasiunii și al grijii părintești și al sacrificiului personal pentru binele comun.
Am citit "Frații Karamazov" pentru prima oară când aveam douăzeci și doi de ani și eram student la Iași și căutam în cărți răspunsuri la întrebări pe care nu știam cum să le formulez clar despre sensul vieții și despre morală și despre cum să trăiești decent într-o lume complicată și ambiguă, și îmi amintesc că am citit capitolul "Marele Inchizitor" într-o noapte lungă de iarnă când afară ningea și în cămin era frig pentru că căldura venea intermitent și imprevizibil și stăteam în pat îmbrăcat complet sub pătură citind cu lanterna pentru că colegul de cameră dormea deja și nu voiam să-l trezesc, și îmi amintesc senzația fizică aproape de a fi lovit în piept de forța argumentului pe care Marele Inchizitor îl construiește împotriva lui Cristos, argumentul că libertatea pe care Cristos a oferit-o oamenilor e un dar crud și insuportabil, că oamenii nu vor libertate ci vor pâine și securitate și certitudine, că oferindu-le libertatea de a alege între bine și rău le-ai oferit de fapt o povară care îi zdrobește și îi face nefericiți, și că prin urmare actul suprem de compasiune și dragoste e să le iei libertatea, să-i scutești de povara alegerii, să le oferi în schimb confort și securitate și sensul vieții dat de autoritate externă care știe mai bine ce e bine pentru ei decât știu ei înșiși.
Și în acea noapte de iarnă la Iași, citind sub pătură cu lanterna, am fost profund tulburat de cât de convingător suna argumentul, de cât de mult sens făcea la un anumit nivel logica Marelui Inchizitor, de cât de ușor era să vezi în jurul tău dovezi că într-adevăr majoritatea oamenilor nu vor cu adevărat libertate cu tot ce implică ea de responsabilitate și incertitudine și povară a alegerii, ci vor confort și siguranță și să li se spună ce să facă, vor un părinte cosmic sau terestru care să ia deciziile dificile în locul lor și să le ofere în schimb predictibilitate și protecție, și am simțit în mine tentația de a accepta argumentul, de a spune da, Marele Inchizitor are dreptate, libertatea e o povară prea mare pentru majoritatea oamenilor și actul compasiunii adevărate e să îi eliberezi de povara asta oferindu-le în schimb o viață organizată și protejată și lipsită de anxietatea alegerii.
Dar apoi am continuat să citesc și am ajuns la finalul capitolului, la momentul când Cristos nu răspunde în cuvinte la întreaga tiradă a Marelui Inchizitor ci îl sărută pe buze și pleacă, și gestul acela tăcut m-a făcut să înțeleg dintr-odată ce greșește Marele Inchizitor în întreaga lui argumentație strălucită și seducătoare, și greșeala e fundamentală și devastatoare: Marele Inchizitor îi tratează pe oameni ca pe copii, ca pe ființe inferioare incapabile de a se ridica la înălțimea libertății, și prin urmare își asumă rolul de părinte autoritar care știe mai bine ce e bine pentru copiii lui decât știu ei înșiși, și în acel moment am înțeles că asta e esența paternalismului autoritar, această convingere profundă că tu știi mai bine ce au nevoie alții decât știu ei înșiși, că tu trebuie să decizi pentru ei pentru că ei nu sunt capabili să decidă bine pentru ei înșiși, că compasiunea adevărată constă în a-i proteja de consecințele propriilor lor alegeri libere prin a le elimina posibilitatea de a alege liber.
Și de atunci, de acum douăzeci și trei de ani de când am citit prima oară capitolul acela într-o noapte de iarnă la Iași, am văzut pattern-ul peste tot în jurul meu, în atâtea contexte și forme diferite, am văzut părinți care își controlează copiii în numele iubirii și al grijii, profesori care își infantilizează studenții în numele responsabilității pedagogice, șefi care își micromanageriază angajații în numele asigurării calității, guverne care își restricționează cetățenii în numele securității și ordinii publice, și în toate aceste cazuri justificarea e aceeași cu justificarea Marelui Inchizitor: eu știu mai bine ce e bine pentru tine decât știi tu, eu am perspectiva mai largă și înțelegerea mai profundă, eu sunt mai înțelept sau mai experimentat sau mai educat sau pur și simplu mai capabil de a lua decizii bune, și prin urmare e responsabilitatea mea morală să te protejez de propriile tale alegeri proaste prin a-ți limita libertatea de alegere.
Și ceea ce face justificarea asta atât de seducătoare și atât de periculoasă e că conține un sâmbure de adevăr care face ca întreaga construcție să pară plauzibilă, pentru că e adevărat că oamenii adesea fac alegeri proaste, e adevărat că libertatea vine cu povara responsabilității și incertitudinii, e adevărat că mulți oameni ar prefera în multe contexte să li se spună ce să facă în loc să fie forțați să decidă ei înșiși, dar saltul logic de la aceste adevăruri parțiale la concluzia că prin urmare ar trebui să le luăm libertatea și să decidem noi pentru ei pentru binele lor e un salt către tiranie, e un salt care transformă compasiunea declarată în control autoritar, care transformă grija în dominație, care transformă dragostea în manipulare sofisticată și auto-justificată.
Mă ridic din fotoliu și mă duc la fereastră, privesc ploaia care continuă să cadă cu aceeași intensitate, strada e goală și udă și reflectă luminile stradal în baltele care s-au format pe asfalt, și mă gândesc la câte conversații am avut de-a lungul anilor cu oameni care erau convinși profund că acționează din compasiune și grijă când de fapt exercitau control și dominație, și cât de greu e să-i faci să vadă diferența, cât de rezistenți sunt la sugestia că motivațiile lor declarate și poate chiar sincere nu justifică metodele pe care le folosesc, pentru că odată ce te-ai convins pe tine însuți că acționezi din dragoste și pentru binele celuilalt, orice critică a acțiunilor tale devine în mintea ta un atac la dragostea și grija ta, devine dovadă că criticul nu înțelege profunzimea compasiunii tale și sacrificiul pe care îl faci pentru cei pe care îi conduci sau îi îngrijești sau îi protejezi.
Îmi amintesc o conversație specifică de acum doi ani cu un director de școală din județ, o femeie în jur de cincizeci de ani care ajunsese director după o carieră lungă ca profesoară de matematică, și discutam despre un incident în care ea confiscase telefoanele tuturor elevilor din clasele mari și le ținea în biroul ei pe timpul programului școlar, și când am întrebat-o de ce face asta, dacă nu i se pare o măsură prea drastică și poate chiar abuzivă din punct de vedere al respectării autonomiei elevilor care sunt la urma urmei adolescenți nu copii mici, a răspuns cu o pasiune și o convingere care nu lăsau loc de îndoială că credea sincer fiecare cuvânt pe care îl spunea, mi-a spus că face asta din dragoste pentru elevi, pentru a-i proteja de distracțiile care le sabotează educația, pentru a le crea un mediu în care pot să se concentreze pe învățătură fără tentația constantă a telefoanelor, pentru a le oferi șansa de a se dezvolta cognitive și social într-un mod care nu e posibil când sunt constant absorbiți în ecrane și rețele sociale.
Și tot ce spunea suna rezonabil la un anumit nivel, argumentele ei aveau o logică internă coerentă, era cu adevărat îngrijorată de impactul negativ al tehnologiei asupra tinerilor și cu adevărat credea că acționează în interesul lor superior, dar ceea ce nu putea sau nu vrea să vadă era că metodă pe care o folosea, confiscarea proprietății personale și controlul total asupra unui aspect important al vieții lor, era o formă de tiranie chiar dacă era tiranie benevolentă, chiar dacă era exercitată din cele mai bune intenții, pentru că îi trata pe adolescenți ca pe niște copii incapabili de auto-reglare și îi lipseam de oportunitatea de a învăța să-și gestioneze singuri relația cu tehnologia, îi învăța prin acțiunile ei că ei nu sunt de încredere să ia decizii bune și că autoritatea externă trebuie să intervină și să decidă pentru ei pentru că ei nu sunt capabili să decidă responsabil pentru ei înșiși.
Și când am încercat să-i explic perspectiva asta, când am sugerat că poate ar fi mai constructiv să-i învețe pe elevi auto-reglare și responsabilitate personală în loc să le impună control extern, a devenit defensivă și apoi irită, mi-a spus că eu nu înțeleg realitatea de pe teren, că eu nu lucrez zilnic cu adolescenți și nu văd cât de iresponsabili și distructivi pot fi cu telefoanele, că ea are experiența și înțelegerea care lipsesc mie și că prin urmare ea știe mai bine ce au nevoie elevii ei decât știu ei înșiși sau decât pot să înțeleagă observatori externi care critică fără să cunoască contextul complet, și în argumentația ei am auzit ecoul perfect al Marelui Inchizitor, aceeași structură de gândire care justifică controlul prin grija declarată, aceeași convingere că compasiunea adevărată constă în a-i proteja pe oameni de propriile lor alegeri prin a le elimina posibilitatea de a alege liber.
Și ceea ce face această formă de corupție morală atât de periculoasă e că persoana care o practică nu se vede pe sine ca fiind coruptă, dimpotrivă, se vede ca fiind excepțional de morală și dedicată, ca pe cineva care face sacrificii personale mari pentru binele celor pe care îi conduce, cineva care ar putea să fie mai puțin exigent și mai puțin implicat și mai puțin controlor dar alege să investească energie enormă în a se asigura că cei aflați sub autoritatea ei sunt protejați și ghidați și împinși către ceea ce e mai bine pentru ei chiar dacă ei înșiși nu înțeleg sau nu apreciază eforturile ei, și cu cât primește mai multă rezistență de la cei pe care încearcă să-i ajute cu atât se întărește în convingerea ei că are dreptate pentru că rezistența e interpretată nu ca feedback legitimate că metodele ei sunt problematice ci ca dovadă că cei pe care încearcă să-i ajute sunt într-adevăr incapabili de a vedea ce e bine pentru ei și prin urmare au nevoie de controlul și ghidarea ei chiar mai mult decât credea inițial.
Mă întorc la fotoliu și iau din nou cartea și citesc un pasaj specific din monologul Marelui Inchizitor, pasajul în care el explică de ce Biserica a simțit nevoia să corecteze opera lui Cristos, să preia lucrarea lui și să o îndrepte către ceea ce e cu adevărat bine pentru oameni în loc de ce a crezut Cristos naiv că ar fi bine pentru ei, și argumentul e construit cu o sofisticare retorică care îl face aproape irezistibil, Marele Inchizitor prezintă decizia de a controla și minți și manipula oamenii nu ca pe o alegere cinică sau egoistă ci ca pe un sacrificiu moral enorm, ca pe asumarea unei poveri terrible pentru a-i scuti pe oameni de povara și mai teribilă a libertății, el se prezintă ca pe un martir care și-a sacrificat propria sa șansă la mântuire și fericire pentru a putea oferi celorlalți o viață mai ușoară și mai confortabilă chiar dacă mai puțin liberă și mai puțin autentică.
Și asta e versiunea supremă și cea mai rafinată a justificării morale a tiraniei, această narațiune despre sacrificiul personal al tiranului care își asumă povara groaznică a controlului pentru a-i scuti pe ceilalți de povara și mai groaznică a responsabilității și libertății, și narațiunea e atât de puternică și atât de seducătoare pentru că transformă tirania dintr-un viciu într-o virtute, dintr-un abuz de putere într-un act de compasiune supremă, și face ca tiranul să se simtă nu vinovat ci nobil, nu corupt ci dedicat unui ideal superior care transcende moralitatea convențională și justifică orice mijloace necesare pentru atingerea scopului benevolent.
Și am văzut această narațiune reproduce în contexte mult mai mici și mai banale decât contextul religios și politic pe care îl discută Dostoievski, am văzut-o în părinți care își controlează copiii până la sufocare justificând controlul prin grija și dragostea și dorința de a-i proteja, am văzut-o în manageri care își microgestionează angajații până la alienare justificând microgestionarea prin responsabilitatea de a asigura calitatea și succesul organizației, am văzut-o în profesori care își infantilizează studenții justificând infantilizarea prin dorința de a-i pregăti pentru viață și de a-i proteja de propriile lor alegeri imature și prost informate, și în toate aceste cazuri pattern-ul e același cu pattern-ul Marelui Inchizitor: eu știu mai bine, eu am responsabilitatea, eu fac un sacrificiu prin a prelua povara deciziilor și controlului, și tu ar trebui să-mi fii recunoscător pentru că te protejez de tine însuți chiar dacă nu înțelegi sau nu apreciezi protecția pe care ți-o ofer.
Și diferența fundamentală dintre puterea care eliberează și puterea care controlează "pentru binele lor" e o diferență de respect fundamental față de autonomia și demnitatea celuilalt, puterea care eliberează îl tratează pe celălalt ca pe un adult capabil de a lua decizii și de a învăța din consecințele deciziilor sale, chiar dacă deciziile sunt uneori proaste și consecințele dureroase, pentru că procesul de învățare prin încercare și eroare și asumarea responsabilității pentru propriile alegeri e esențial pentru dezvoltarea unei persoane mature și autonome, în timp ce puterea care controlează îl tratează pe celălalt ca pe un copil sau chiar ca pe un animal de companie care trebuie protejat de propriile sale impulsuri și instincte proaste, care nu poate fi lăsat să decidă pentru că va decide prost și va suferi și prin urmare responsabilitatea celui care are putere e să decidă pentru el și să-l forțeze să facă ce e bine pentru el chiar dacă el însuși nu vrea sau nu înțelege.
Și ironia tragică e că tratarea oamenilor ca pe niște copii incapabili de autonomie devine o profeție care se auto-împlinește, pentru că dacă nu le oferi niciodată oportunitatea de a lua decizii și de a învăța din consecințe atunci într-adevăr nu vor dezvolta niciodată capacitatea de a lua decizii bune și de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile vieți, vor rămâne dependenți de autoritatea externă care le spune ce să facă, și dependența lor va fi interpretată de autoritatea care îi controlează ca dovadă că au avut dreptate tot timpul, că oamenii aceștia într-adevăr au nevoie de control și ghidare și nu pot funcționa autonom, și astfel ciclul se perpetuează și se adâncește, autoritatea devine tot mai convinsă că e indispensabilă și cei controlați devin tot mai incapabili de autonomie pentru că nu au avut niciodată șansa de a o practica și dezvolta.
Îmi amintesc cum când erai mic, aveai cinci sau șase ani, și Ioana avea tendința să facă totul pentru tine, să te îmbrace dimineața pentru că era mai repede decât să te lase pe tine să te îmbraci și inevitabil să pui hainele invers sau să nu le potrivești corect, să-ți taie mâncarea în bucăți mici pentru că era mai sigur decât să te lase pe tine să o tai cu cuțitul și să riști să te tai, să-ți lege șireturile pentru că era mai rapid și mai eficient decât să aștepte pe tine să înveți să le legi singur și să faci noduri care se dezleagă și să o iei de la capăt, și toate aceste intervenții erau motivate de dragoste autentică și dorință de a te proteja și de a face viața mai ușoară pentru tine, dar efectul cumulativ era că la șase ani încă nu știai să te îmbraci singur sau să-ți legi șireturile sau să folosești cuțitul, pentru că nu avusesi niciodată oportunitatea de a practica aceste abilități în condiții reale unde greșelile sunt posibile și învățarea se întâmplă prin încercare și eroare.
Și îmi amintesc conversația pe care am avut-o cu Ioana când am observat pattern-ul ăsta și am încercat să-i explic că deși intervențiile ei sunt motivate de dragoste și grijă, efectul lor e că te infantilizează și te mențin dependent de ea pentru lucruri pe care la vârsta ta ar trebui să le poți face singur, și ea a fost defensivă inițial, mi-a spus că eu nu înțeleg pentru că nu petrec atât de mult timp cu tine ca ea și nu văd cât de mult risc și cât de mult efort e implicat în a te lăsa să faci lucruri singur când ești atât de mic și nesigur, și am recunoscut că are dreptate că e mai ușor și mai rapid și mai sigur să facă ea lucrurile pentru tine, dar am insistat că nu asta e întrebarea relevantă, întrebarea relevantă e ce fel de om vrem să te crească și dacă scopul nostru e să te dezvoltăm autonom și capabil sau să te menținem dependent și protejat, și dacă scopul e autonomia atunci trebuie să acceptăm că procesul e lent și frustrant și plin de greșeli și riscuri mici dar acceptabile.
Și treptat Ioana a început să înțeleagă și să schimbe modul în care interacționa cu tine, a început să-ți ofere oportunități de a face lucruri singur chiar când era mai incomod și mai lent pentru ea, a început să te lase să greșești și să înveți din greșeli în loc să te protejeze complet de posibilitatea de a greși, și în câteva luni ai început să te îmbraci singur și să-ți legi șireturile și să folosești cuțitul cu atenție și grijă, și satisfacția pe care o vedeam pe fața ta când reușeai să faci aceste lucruri singur era evident mult mai profundă și mai autentică decât ar fi fost satisfacția de a avea pe altcineva făcând lucrurile pentru tine, pentru că era satisfacția agenției personale, a capacității de a face ceva prin efort propriu, a autonomiei care e fundația respectului de sine și a maturității.
Și asta e ceea ce Marele Inchizitor nu înțelege sau refuză să înțeleagă despre natura umană, că fericirea autentică și profundă nu vine din confort și securitate și lipsa problemelor ci din capacitatea de a acționa autonom în lume, de a lua decizii și de a vedea consecințele deciziilor tale și de a învăța și de a crește prin acest proces de angajare activă cu realitatea, și că oferindu-le oamenilor confort și securitate în schimbul libertății lor nu le oferi de fapt fericire ci le oferi o formă de moarte interioară, o existență goală și lipsită de sens în care nu mai sunt subiecți ai propriilor vieți ci obiecte ale grijii paternaliste a autorității care știe mai bine ce e bine pentru ei decât știu ei înșiși.
Aud pași în partea de sus a casei, probabil tu care te-ai ridicat să mergi la baie, și mă gândesc cât de rapid ai crescut în ultimii ani, cum ai trecut de la copilul dependent care avea nevoie de ajutor pentru aproape totul la adolescentul care vrea și are nevoie de autonomie și spațiu și respectare a capacității tale de a lua propriile decizii chiar când deciziile tale nu sunt deciziile pe care le-aș lua eu, și cât de greu e uneori pentru mine ca părinte să rezist tentației de a interveni și a-ți spune ce să faci sau a-ți impune viziunea mea despre ce e bine pentru tine, cât de seducătoare e narațiunea Marelui Inchizitor chiar și la scara mică a paternității domestice, cât de ușor e să-mi spun că eu știu mai bine pentru că am experiența și perspectiva pe care tu nu le ai încă și prin urmare responsabilitatea mea e să te protejez de propriile tale alegeri imature prin a-ți limita libertatea de alegere.
Dar de fiecare dată când simt această tentație încerc să-mi amintesc finalul capitolului din Dostoievski, să-mi amintesc sărutul tăcut al lui Cristos care spune fără cuvinte că libertatea e sacră chiar când e folosită prost, că respectul pentru autonomia celuilalt e fundația dragostei autentice în timp ce controlul paternalist e o formă de dispreț îmbrăcat în haine de grijă, că singura cale de a ajuta cu adevărat pe cineva e să-l tratezi ca pe un egal capabil de a lua propriile decizii și de a învăța din propriile greșeli nu ca pe un inferior care trebuie protejat de sine însuși, și încerc să aplic această înțelegere în relația cu tine, să-ți ofer ghidare și perspectivă și experiența mea când o ceri dar să nu ți-o impun când nu o ceri, să te las să faci alegeri care mi se par greșite și să înveți din consecințe în loc să te protejez complet de consecințe, să-ți respect autonomia chiar când autonomia ta te duce în direcții diferite de cele pe care eu le-aș alege pentru tine.
Și nu e ușor, și nu sunt consistent, și sunt momente când recad în pattern-ul Marelui Inchizitor și îmi justific controlul prin grija și experiența superioară și responsabilitatea părintească, dar cel puțin sunt conștient de tentație și încerc activ să-i rezist, încerc să fiu vigilent la propriile mele justificări morale care transformă controlul în compasiune și tirania în dragoste, și sper că prin modelarea acestui respect pentru autonomia ta îți ofer nu doar libertatea de a face propriile alegeri ci și înțelegerea profundă că libertatea e un dar sacru chiar când vine cu povara responsabilității și a incertitudinii, că a fi tratat ca un adult capabil de autonomie e o formă de respect fundamental care e mult mai valoroasă decât confortul și securitatea oferite în schimbul libertății.
Închid cartea și o pun pe măsuța de lângă fotoliu și mă ridic și sting luminile din sufragerie și urc scările spre dormitor unde Ioana doarme deja și unde voi încerca să dorm și eu deși mintea îmi e încă plină de gânduri despre Dostoievski și despre Marele Inchizitor și despre cât de relevantă e meditația lui despre putere și libertate pentru viața de zi cu zi în toate contextele în care există relații asimetrice de autoritate, de la familie la muncă la politică la orice altă structură în care unii au putere asupra altora și sunt tentați să justifice folosirea abuzivă a puterii prin narațiunea că acționează din dragoste și pentru binele celor asupra cărora exercită puterea.
Și ultima gândire înainte de a adormi, gândirea care rămâne cu mine în liminalitatea dintre veghe și somn, e că lecția fundamentală a Marelui Inchizitor pentru tine când vei avea putere e să fii extrem de suspicio față de propriile tale justificări morale, față de narațiunile pe care ți le construiești despre cum acționezi din compasiune și grijă și pentru binele celor pe care îi conduci, pentru că narațiunile acestea sunt exact instrumentul prin care corupția morală supremă se instalează și se perpetuează, prin care tirania se transformă în dragoste și controlul în responsabilitate și lipsa de respect pentru autonomia celuilalt în grijă paternalistă, și singura apărare împotriva acestei corupții e să te întrebi constant: tratez eu persoana din fața mea ca pe un adult capabil de autonomie sau ca pe un copil care trebuie protejat de sine însuși? Îi respect libertatea chiar când libertatea lui îl duce în direcții care mi se par greșite sau încerc să-i limitez libertatea pentru binele lui? Sunt metodele pe care le folosesc compatibile cu respectul fundamental pentru demnitatea și autonomia celuilalt sau justific metode problemă prin scopuri nobile? Și să fii dispus să asculți răspunsurile oneste la aceste întrebări chiar când răspunsurile te fac inconfortabil și te forțează să recunoști că poate nu acționezi din compasiunea pe care crezi că acționezi ci din nevoia de control și din aroganța de a crede că știi mai bine ce e bine pentru alții decât știu ei înșiși.
9. Semnele interioare că puterea te schimbă (și cum să le recunoști)
E luni dimineață, zece februarie, ora șase și douăzeci și unu, și mă trezesc înainte ca alarma să sune, ceea ce se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme, acest fenomen al trezitului spontan cu câteva minute înainte de ora setată ca și cum corpul meu ar fi dezvoltat un ceas intern care mă scoate din somn exact când trebuie să mă trezesc, și stau în pat câteva momente cu ochii deschiși privindu-l pe Ioana care doarme lângă mine cu fața întoarsă spre perete și respirația ei lentă și regulată care îmi spune că are încă cel puțin zece minute de somn înainte ca alarma ei să sune, și mă gândesc că ar trebui să mă ridic și să mă duc în baie să mă pregătesc pentru zi dar nu mă mișc, rămân aici în căldura patului și în întunericul camerei care începe să se lumineze imperceptibil pe măsură ce zorii se apropie, și mă gândesc la capitolul pe care trebuie să-l scriu astăzi, ultimul capitol din această a treia parte a scrisorii către tine, capitolul despre semnele concrete și observabile că puterea te transformă, acele indicatori specifici și măsurabil care îți spun că ești pe panta descendentă de la om integru la versiune coruptă a ta însuți.
Pentru că după ce ți-am explicat în capitolele anterioare despre Trahanache și despre Marele Inchizitor, după ce ți-am arătat prin exemple literare cum arată transformarea la capătul procesului când e deja completă și ireversibilă, rămâne întrebarea practică esențială pentru tine când vei fi în poziție de putere: cum recunoști semnele timpurii ale transformării? Cum știi că procesul a început înainte să fie prea târziu pentru a-l opri? Care sunt acele momente concrete, observabile, măsurabile în experiența ta zilnică când poți spune "aha, asta e un semn de alarmă, asta e un indicator că mă transform într-o direcție pe care nu vreau să mă transform și trebuie să mă opresc și să recalibrez înainte ca transformarea să devină permanentă"?
Și am petrecut săptămâni gândindu-mă la această întrebare, revenind în memorie la propria mea experiență de opt ani de când am propria firmă și am autoritate asupra altor oameni, la momentele când am observat în mine comportamente sau atitudini sau pattern-uri de gândire care m-au făcut să mă opresc și să realizez cu un disconfort care era aproape fizic că mă transform, că nu mai sunt exact cine eram acum câțiva ani, că puterea mă schimbă în moduri subtile dar reale, și am încercat să identific care au fost primele semne, cele mai timpurii indicatori că ceva se schimba în mine, nu pentru că aș fi decis conștient să mă schimb ci pentru că puterea produce automat aceste schimbări dacă nu ești extrem de vigilent și conștient și activ în rezistența împotriva lor.
Și primul semn pe care l-am identificat în propria mea experiență, primul indicator că puterea începe să-ți altereze personalitatea și percepția și felul în care te raportezi la ceilalți, e că te enervezi mai des pe cei care te contestă, dezvolți o iritare rapidă și disproporționată când cineva pune la îndoială deciziile tale sau sugerează că poate greșești sau te contrazice în mod deschis în fața altora, și iritarea asta nu e necesarmente o explozie de furie ci poate fi doar o strângere interioară, o rigidizare mentală, un refuz automat de a considera serios ceea ce spune persoana care te contestă pentru că mintea ta categorizează automat contestarea ca pe un atac la autoritatea ta și nu ca pe o contribuție legitimă la o discuție despre care e cea mai bună cale de acțiune.
Îmi amintesc prima dată când am observat acest semn în mine cu suficientă claritate pentru a fi alarmat de el, trebuie să fi fost acum vreo patru ani când aveam firma de aproximativ patru ani și începusem să am o echipă stabilă de trei-patru oameni care lucrau constant pentru mine, și era o ședință despre un proiect pentru o școală din județ și discutam despre arhitectura tehnică a sistemului pe care îl construiam și eu prezentasem viziunea mea despre cum ar trebui structurat sistemul bazat pe experiența mea anterioară cu proiecte similare, și Marius, unul dintre angajați care era mai tânăr decât mine dar avea studii formale în informatică pe care eu nu le aveam, a ridicat mâna și a spus că vrea să propună o abordare alternativă care i se pare că ar fi mai eficientă și mai scalabilă pe termen lung, și în timp ce vorbea și explica abordarea lui am simțit o iritare crescând în mine, o voce interioară care spunea "cine e el să-mi spună mie cum să construiesc sistemul, eu am experiență de ani de zile cu astfel de proiecte și el abia a terminat facultatea acum doi ani", și iritarea era atât de puternică încât aproape nu am auzit ceea ce spunea, nu am procesat argumentele lui cu minte deschisă ci am ascultat doar pentru a găsi puncte slabe în argumentație pe care să le pot ataca și astfel să-mi reafirm autoritatea și să demonstrez că viziunea mea originală era corectă.
Și când a terminat de vorbit am răspuns într-un ton care era politicos la suprafață dar avea un substrat de condescendență și iritare, am explicat de ce abordarea lui nu ar funcționa din diverse motive tehnice și practice pe care le-am exagerat sau chiar inventat pe moment pentru a câștiga argumentul, și am văzut cum se retractă ușor, cum entuziasmul și deschiderea cu care propusese abordarea alternativă se transformă în resemnare și retragere, și ședința a continuat cu viziunea mea originală acceptată fără alte contestări, și în momentul respectiv am simțit o satisfacție mică și urâtă că mi-am reafirmat autoritatea și că toată lumea înțelege acum clar că eu sunt cel care ia deciziile finale și că nu e safe să mă contrazici prea insistent.
Dar apoi, în zilele care au urmat, am revenit mental la conversația aceea și am realizat cu o rușine crescândă că abordarea propusă de Marius era de fapt superioară abordării mele, că argumentele lui erau solide și că motivele pentru care o respinsesem nu erau tehnice ci emoționale, era pur și simplu iritare că cineva îndrăznise să sugereze că eu nu am dreptate, că viziunea mea nu e perfectă, că poate există o cale mai bună decât cea pe care o propusesem eu, și reacția mea defensivă și respingerea automată a contribuției lui nu aveau nimic de-a face cu calitatea ideii ci doar cu nevoia mea de a-mi menține imaginea de autoritate infailibilă care știe întotdeauna mai bine.
Și am realizat că asta e exact primul semn despre care scriu acum, această iritare rapidă la contestare care vine nu din evaluarea rațională a meritelor argumentului care te contestă ci din amenințarea pe care o simți la autoritatea ta, la imaginea ta de lider competent care are lucrurile sub control și știe ce face, și odată ce am recunoscut pattern-ul am început să-l observ și în alte contexte, nu doar la muncă ci și acasă cu tine și cu Ioana, cum devenisem progresiv mai iritat când eram contrazis sau când cineva sugera că poate greșesc sau că există o altă perspectivă pe care nu o luasem în considerare, și cum iritarea mă făcea să mă închid și să devin defensiv în loc să fiu deschis și curios și dispus să consider că poate am ceva de învățat din perspectiva celuilalt.
Mă ridic în sfârșit din pat încercând să nu o trezesc pe Ioana și mă duc în baie și închid ușa și deschid lumina și mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei, fața mea somnoroasă și nerasă cu părul ciufulit și ochii încă mijiți de somn, și mă gândesc la al doilea semn pe care vreau să-l descriu în acest capitol, al doilea indicator că puterea te transformă, și semnul ăsta e că timpul tău devine mai prețios decât timpul altora, dezvolți treptat o asumpție implicită că programul tău e mai important decât programul celorlalți, că așteptarea ta e mai greu de suportat decât așteptarea lor, că întreruperea timpului tău e o pierdere mai mare decât întreruperea timpului lor, și această asumpție se manifestă în comportamente mici și aparent insignificante dar cumulative devastatoare: ajungi târziu la întâlniri fără să simți că e o problemă majoră pentru că timpul tău e atât de prețios încât e normal să întârzii uneori, îi întrerupi pe alții când vorbesc pentru că ceea ce ai tu de spus e mai important și mai urgent decât ceea ce spun ei, îți verifici telefonul în mijlocul conversațiilor pentru că mesajele și emailurile pe care le primești tu sunt mai importante decât prezența ta completă în conversația actuală, ceri altora să-și rearanjeze programele pentru a se potrivi cu programul tău dar rareori îți rearanjezi tu programul pentru a te potrivi cu al lor.
Și realizez că fac toate aceste lucruri, nu constant și nu cu toată lumea dar suficient de des pentru ca să fie un pattern recunoscut, și realizarea e umilitoare pentru că în narațiunea pe care mi-o construiesc despre mine însumi sunt un om care respectă timpul altora și care încearcă să fie punctual și atent și prezent, dar realitatea observabilă contrazice narațiunea, realitatea e că în ultimii ani am devenit progresiv mai dispus să întârziu la întâlniri sau să le anulez în ultimul moment când apare ceva care mi se pare mai important sau mai urgent, am devenit mai dispus să verific emailurile în mijlocul conversațiilor sau chiar în timpul mesei de seară cu familia mea, am devenit mai dispus să cer altora să se adapteze la programul meu fără să mă gândesc prea mult la inconvenientul pe care îl provoc, și toate aceste comportamente vin dintr-o asumpție implicită și niciodată articulată explicit că timpul meu e pur și simplu mai valoros decât timpul lor pentru că eu am mai multe responsabilități și mai multe decizii importante de luat și mai multe solicitări asupra atenției mele și prin urmare e natural și justificat că timpul meu să fie prioritizat.
Dar asumpția asta e fundamental greșită și profund distructivă pentru relații și pentru propria ta umanitate, pentru că implică o ierarhizare a valorii umane în care tu ești mai valoros decât ceilalți pentru că ai mai multă putere sau mai multe responsabilități, și odată ce ai internalizat această ierarhizare devine extrem de greu să vezi pe ceilalți ca pe egali, ca pe oameni a căror timp și atenție și experiență sunt la fel de valoroase și importante ca ale tale chiar dacă ei nu au aceeași putere sau același statut sau aceleași responsabilități formale, și lipsirea lor de valoare egală devine justificarea pentru tratamentul inegal, pentru lipsa de respect față de timpul lor, pentru asumpția că ei ar trebui să se adapteze la tine și nu tu la ei pentru că tu ești mai important în economia generală a lucrurilor.
Deschid duș
ul și aștept ca apa să se încălzească și în timp ce aștept mă gândesc la al treilea semn, poate cel mai insidios și cel mai greu de observat de la interior pentru că se întâmplă atât de gradual și de natural încât pare să fie rezultatul unei selecții organice și nu al unui proces de filtrare deliberată, și semnul ăsta e că te înconjori doar de oameni care îți dau dreptate, că cercul tău social și profesional se restrânge treptat până când include aproape exclusiv oameni care sunt de acord cu tine, care confirmă perspectivele tale, care nu te contestă sau te pun la îndoială sau îți oferă feedback inconfortabil, și restrângerea se întâmplă prin două mecanisme simultane: tu începi să eviți activ oamenii care te contrazic sau te pun în dificultate și ei la rândul lor încep să te evite sau să-și autocenzureze contribuțiile când interacționează cu tine pentru că au învățat că nu e safe sau productiv să-ți ofere feedback critic.
Intru în duș și las apa caldă să curgă peste mine și închid ochii și mă gândesc la propriul meu cerc social și profesional și la cum s-a schimbat în ultimii ani, la cine am pierdut din cercul acela și de ce, și realizez că am pierdut mai mulți prieteni și colegi care aveau obiceiul să mă contrazică sau să pună la îndoială deciziile mele sau să-mi ofere perspective alternative care mă făceau să mă simt incomod sau nesigur, și pierderea nu a fost rezultatul unor conflicte deschise sau rupturi dramatice ci pur și simplu al unei îndepărtări graduale în care eu nu mai făceam efortul de a menține relația pentru că era mai puțin confortabilă și mai puțin validantă decât relațiile cu oameni care erau mai agreeable și mai supportive și mai puțin challenging, și în locul celor plecați au venit alți oameni care erau mai compatibili cu versiunea actuală a mea, oameni care nu mă pun la îndoială sau mă contestă prea mult, oameni care ascultă mai mult decât vorbesc când sunt cu mine, oameni care par să accepte autoritatea mea naturală și să respecte perspectivele mele fără să ceară prea multe justificări sau să sugereze alternative prea insistent.
Și efectul cumulativ al acestei selecții graduale e că ajung să trăiesc într-o bulă informațională și emoțională în care toate semnalele pe care le primesc îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun, că deciziile mele sunt corecte, că perspectivele mele sunt valide, pentru că nu mai există în cercul meu imediat nimeni care să mă contrazică sau să-mi ofere feedback care ar putea să sugereze că poate greșesc sau că poate există unghiuri din care situația arată diferit decât arată din unghiul meu privilegiat, și bula asta e extrem de confortabilă și extrem de periculoasă, e confortabilă pentru că elimină friction-ul și îndoiala și inconfortul de a fi contestat sau corectat, și e periculoasă pentru că te deconectează treptat de realitate, te face să trăiești într-o versiune distorsionată a lumii în care tu ești întotdeauna drept și deciziile tale sunt întotdeauna bune și perspectivele tale sunt întotdeauna superioare celor ale altora.
Ies din duș și mă șterg și mă îmbrac și cobor în bucătărie unde fac cafea și aștept ca aceasta să se prepare și în timp ce aștept mă gândesc la al patrulea semn pe care vreau să-l descriu, un semn pe care l-am observat recent în mine și care m-a îngrijorat profund când am devenit conștient de el, și semnul ăsta e că uiți cum era să fii fără putere, pierzi treptat capacitatea de a te pune mental în locul celui care nu are autoritate, care depinde de deciziile altora, care trebuie să aștepte și să negocieze și să-și adapteze comportamentul la regulile și capriciile celor care au putere asupra lui, și uitarea asta nu e deliberată ci e o consecință naturală a faptului că nu mai experimentezi direct poziția de non-putere și prin urmare memoria experienței se estompează și devine abstractă și teoretică în loc să rămână vie și emoțională și prezentă.
Îmi amintesc cum acum opt ani când tocmai începusem firma și eram eu însumi în poziție de non-putere față de clienții mei, cum eram extrem de atent și empatic la experiența de a fi cel care așteaptă răspuns la un email important, cel care trebuie să-și rearanjeze programul pentru a se potrivi cu disponibilitatea clientului, cel care trebuie să accepte feedback critic sau chiar abuziv fără să poată răspunde pe același ton pentru că relația e asimetrică și clientul are puterea de a lua businessa în altă parte dacă nu e mulțumit, și cum memoria acelor experiențe mă făcea să fiu extrem de atent când interacționam cu oameni care erau în poziție de non-putere față de mine, să răspund rapid la emailuri, să fiu flexibil cu programul, să ofer feedback în mod constructiv și respectuos, pentru că îmi aminteam exact cum se simte să fii în poziția lor și nu voiam să le caut disconfortul și anxietatea pe care o experimentasem eu în poziții similare.
Dar apoi, pe măsură ce firma a crescut și poziția mea s-a consolidat și nu am mai fost în poziții de non-putere la fel de des sau la fel de intens, memoria acelor experiențe s-a estompat treptat, a devenit mai abstractă și mai puțin vie, și în absența memoriei vii a experienței am devenit progresiv mai puțin empatic și mai puțin atent la experiența celor care sunt în poziție de non-putere față de mine, am început să răspund mai târziu la emailuri sau chiar să nu răspund deloc dacă emailul venea de la cineva care nu era suficient de important sau urgent pentru mine, am început să fiu mai puțin flexibil cu programul și să aștept ca alții să se adapteze la disponibilitatea mea, am devenit mai dispus să ofer feedback într-un mod care era mai puțin atent la impactul emoțional asupra celui care primește feedback-ul pentru că am uitat cât de vulnerabil și de expus te simți când ești în poziția de a primi feedback de la cineva care are putere asupra ta.
Torn cafeaua în cană și mă așez la masa din bucătărie și beau primul sorț care e întotdeauna prea fierbinte și îmi arde limba ușor dar îl beau oricum pentru că am nevoie de cafeina să mă trezească complet, și mă gândesc la al cincilea și ultimul semn pe care vreau să-l descriu în acest capitol, poate cel mai periculos dintre toate pentru că marchează un punct de non-întoarcere aproape, un punct în care transformarea e atât de avansată încât devine extrem de greu să o inversezi, și semnul ăsta e că începi să crezi că regulile nu se mai aplică ție, că restricțiile și normele și așteptările care guvernează comportamentul celorlalți nu te privesc pe tine pentru că tu ești special sau important sau ai responsabilități care justifică excepții, și convingerea asta se manifestă inițial în domenii mici și aparent neimportante dar se extinde treptat până când devine o atitudine generală față de reguli și norme și așteptări sociale.
Și am văzut acest semn manifest dramatic la un primar pe care îl cunosc, un om care la început când a fost ales respecta meticuloasă toate regulile și procedurile și care acum după doi mandate consideră că regulile sunt pentru ceilalți dar nu pentru el, că poate să parcheze mașina lui personală în locul rezervat pentru persoane cu dizabilități pentru că e primar și timpul lui e prețios și nu poate să piardă timpul căutând loc de parcare, că poate să sară rândul la registratură sau la orice altă instituție publică pentru că e o persoană importantă și nu ar trebui să aștepte ca cetățenii obișnuiți, că poate să ceară servicii personale de la angajații primăriei care sunt plătiți din bani publici pentru că el e șeful lor și e normal ca ei să-i facă mici favoruri personale ocazional, și toate aceste comportamente individuale par mici și aproape triviale dar împreună creează un pattern în care omul ăsta trăiește într-o realitate diferită de realitatea în care trăiesc ceilalți, o realitate în care regulile care se aplică tuturor celorlalți nu se aplică lui pentru că el e special.
Și semnul ăsta e poate cel mai periculos pentru că odată ce ai internalizat convingerea că regulile nu se aplică ție, că ești deasupra sau în afara sistemului normal de constrângeri și așteptări care guvernează comportamentul uman decent, atunci nu mai există nicio limită clară la ceea ce îți permiți să faci, orice comportament poate fi justificat prin importanța ta sau prin responsabilitățile tale speciale sau prin faptul că tu ești diferit de ceilalți și prin urmare ar fi absurd să te aștepți să urmezi aceleași reguli pe care le urmează oamenii obișnuiți, și justificarea asta te duce treptat spre un narcisism moral complet în care nu mai există nicio voce interioară care să te oprească sau să te facă să te simți vinovat sau să-ți spună că poate ai depășit o limită, pentru că ai redefinit limitele astfel încât să nu se aplice ție.
Aud zgomote la etaj, tu și Ioana v-ați trezit și vă pregătiți pentru zi, și știu că în câteva minute veți coborî și vom avea micul dejun împreună și apoi tu vei pleca la școală și Ioana la serviciu și eu voi merge la birou, și rutina matinală va continua ca în fiecare zi de luni, dar înainte să înceapă agitația vreau să termin gândul despre acest ultim semn, să clarific pentru mine și pentru tine care va citi asta într-un moment viitor ce înseamnă exact și de ce e atât de periculos.
Pentru că ceea ce face semnul ăsta atât de periculos nu e doar că te permite să încalci reguli fără să simți vinovăție, ci că îți schimbă fundamental relația cu ceilalți oameni, transformă relațiile de la conexiuni între egali la relații între tine care ești special și ceilalți care sunt ordinari, între tine care ai privilegii și ei care trebuie să urmeze regulile, între tine care ești deasupra și ei care sunt dedesubt, și această transformare a modului în care te raportezi la ceilalți e poate cel mai clar indicator că ai devenit deja un personaj caragialesc, că ai traversat linia dintre om și caricatură, dintre persoană autentică și rol unidimensional care există doar ca manifestare a puterii și autorității.
Și ceea ce vreau să înțelegi din acest capitol când îl vei citi, ceea ce vreau să rețin tu ca lesson esențială care să te ghideze când vei fi în poziție de putere, e că aceste cinci semne nu sunt simple curiozități psihologice sau behavioral quirks care pot fi ignorate sau minimalizate, ci sunt indicatori early warning că ești pe o traiectorie periculoasă, că procesul de transformare de la om integru la om corupt prin putere a început deja și că dacă nu te oprești și nu recalibrezi acum va continua să progreseze până când ajungi în punctul de non-întoarcere în care transformarea e completă și ireversibilă.
Și modul de a te opri și de a recalibra nu e complicat în teorie deși e extrem de greu în practică, modul e să practici self-monitoring constant și obsesiv, să fii atent la propriile tale reacții emoționale și comportamentale în interacțiunile zilnice, să te întrebi după fiecare conversație dificilă sau fiecare moment când ai simțit iritare sau defensivitate: de ce m-am simțit așa? Ce a provocat reacția mea? Era reacția proporțională cu situația reală sau era amplificată de ego-ul meu și de nevoia mea de a-mi menține imaginea de autoritate infailibilă? Am tratat persoana din fața mea cu respectul și atenția pe care aș vrea eu să le primesc dacă pozițiile ar fi inversate? Am ascultat cu adevărat sau am ascultat doar pentru a găsi puncte slabe în argumentația ei? Am fost dispus să recunosc că poate greșesc sau am fost mai interesat să demonstrez că am dreptate?
Și să practici aceste întrebări nu ocazional când îți aduci aminte sau când situația e extrem de obvious problematică, ci zilnic, obsesiv, după fiecare interacțiune semnificativă, să faci din self-monitoring o disciplină la fel de constantă și de neagotiabilă ca spălatul pe dinți sau alimentația sau somnul, pentru că la fel cum neglijarea igienei dentare duce treptat la deteriorare și boală, neglijarea igienei morale și emoționale când ai putere duce treptat la corupție și la transformarea în caricatură a ta însuți.
Te aud acum coborând scările, pașii tăi grele de adolescent care nu e încă complet treaz, și Ioana vine după tine și intră în bucătărie și zâmbește văzându-mă la masă cu cafeaua în față și spune "ai dormit bine?" și eu răspund "da, m-am trezit înainte de alarmă" și ea ridică din sprâncene cu acea expresie care înseamnă "din nou? de ce nu poți să dormi normal până când sună alarma ca oamenii normali?" dar nu comentează verbal, se duce la frigider să scoată lucruri pentru micul dejun, și tu te așezi la masă lângă mine și murmuri ceva care sună ca "bună dimineața" dar e aproape incomprehensibil prin somnolența care încă te cuprinde, și eu zâmbesc și-ți pun mâna pe umăr și spun "bună dimineața campionule, gata pentru școală?" și tu dai din cap fără entuziasm real.
Și privind scena asta banală de luni dimineață în bucătăria noastră, privind pe Ioana care pregătește micul dejun și pe tine care încerci să te trezești complet și lumina palidă de februarie care intră prin fereastră și face tot să pară mai clar și mai expus decât lumina caldă de vară, mă gândesc la cât de ușor ar fi să transform chiar și momentul ăsta într-o manifestare a unuia dintre semnele despre care tocmai am scris, cât de ușor ar fi să fiu mai interesat de cafeaua și gândurile mele decât de prezența voastră, să vă tratez ca pe niște componente ale rutiinei matinale care trebuie procesate eficient pentru a ajunge la ceea ce contează cu adevărat care e munca și responsabilitățile din afara casei, cât de ușor ar fi să uit că voi sunteți cei mai importanți oameni din viața mea și că nicio responsabilitate profesională sau obligație externă nu e mai importantă decât această conexiune simplă și banală de luni dimineață la micul dejun când suntem împreună înainte ca ziua să ne disperseze în direcții diferite.
Și aleg în momentul ăsta, conștient și deliberat, să pun deoparte telefonul pe care eram pe punctul să-l scot din buzunar pentru a verifica emailurile, aleg să fiu prezent complet la masa asta de mic dejun, să nu mă gândesc la ce am de făcut la birou sau la capitolul pe care trebuie să-l termin de scris sau la întâlnirile programate pentru astăzi, ci să fiu aici, acum, cu voi doi, să ascult când Ioana îmi povestește despre ceva ce trebuie să facă astăzi, să răspund când tu îmi spui despre un test la școală pentru care nu te simți pregătit, să fiu tată și soț nu doar ca rol formal ci ca prezență autentică și conectată, pentru că dacă nu pot să fac asta aici, în cel mai intim spațiu al vieții mele, atunci toate scrisorile pe care le scriu către tine despre cum să rămâi om când ai putere sunt ipocrizie goală, sunt theory fără practice, sunt cuvinte care nu se traduc în nimic real și transformator.
Și asta e în cele din urmă ceea ce vreau să înțelegi din acest capitol despre cele cinci semne că puterea te transformă: că semnele nu sunt doar indicatori teoretici despre care citești în cărți ci sunt realități concrete care se manifestă în fiecare zi, în fiecare interacțiune, în fiecare moment când alegi cum să răspunzi la o contestare sau cum să-ți aloce timpul sau cine să incluzi în cercul tău apropiat sau dacă să respecti sau să ignori o regulă care ți se aplică la fel ca tuturor celorlalți, și că singura apărare împotriva transformării e vigilența constantă, self-monitoringul obsesiv, practica zilnică de a te întreba cu onestitate brutală: mă comport acum ca omul care vreau să fiu sau ca omul în care puterea mă transformă automat dacă nu rezist activ transformării?
Concluzie
Fiul meu, am început această scrisoare în noaptea aceea de ianuarie când zăpada cădea în tăcere peste Botoșani, iar tu dormeai la etaj, neștiind că tatăl tău stătea la birou încercând să pună în cuvinte ceea ce o viață întreagă de observație și greșeli l-au învățat despre putere și despre prețul pe care o plătim când uităm cine suntem cu adevărat.
Am străbătuns împreună, prin paginile acestei scrisori, trei dimensiuni ale aceleiași adevăruri fundamentale: că puterea nu corupte prin răutate, ci prin uitare. Uitarea cine ești când despoi titlurile și funcțiile. Uitarea cum este să fii fără putere și să depinzi de bunăvoința altora. Uitarea că ceilalți sunt tot atât de reali și de importanți ca tine, chiar dacă nu au autoritatea ta.
Din înțelepciunea anticilor am învățat că adevărata putere stă în golire, nu în umplere. Că cel mai mare conducător este cel pe care oamenii abia îl simt, pentru că prezența lui creează spațiu pentru ca alții să crească, nu îi sufocă cu propriul ego. Am învățat că puterea autentică vine din capacitatea de a renunța la nevoia constantă de afirmare, de recunoaștere, de a fi văzut și lăudat. Bunicul tău lângă gardul pe care nimeni nu-l va aminti întruchipa această înțelepciune - lucra cu aceeași grijă și dedicare ca și cum ar fi construit o catedră, nu pentru glorie sau recunoaștere, ci din pură responsabilitate față de cei care vor veni după el.
Din perspectiva spirituală am înțeles că puterea nu este un privilegiu personal de care te bucuri, ci o responsabilitate sacră pe care o porți. Nu ești stăpân, ci administrator. Nu deții puterea pentru tine, ci ți-e încredințată temporar pentru a sluji altora. Această distincție, aparent subtilă, este în realitate abisală - este diferența dintre tirania benevolentă și slujirea autentică, între a folosi oamenii ca instrumente pentru scopurile tale și a-i vedea ca scopuri în sine, cu propria lor demnitate inalienabilă.
Din exemplele concrete pe care le-am trăit și observat am văzut cum oameni buni, cu intenții sincere, sunt transformați treptat de laudele și supunerea care vine cu puterea. Nu devin monștri. Devin versiuni goale ale lor înșiși, oameni care își cred propriile minciuni, care nu mai aud ce spun ceilalți pentru că sunt prea ocupați să asculte ecoul propriei voci. Maria, directoarea de școală, nu a devenit coruptă în sens clasic. A devenit o narcisistă spirituală, cineva care și-a construit o identitate superioară bazată pe funcția pe care o ocupa, pe laudele pe care le primea, pe respectul deficiențial al celor din jurul ei.
Dar ceea ce vreau să înțelegi, fiul meu, este că această scrisoare nu este o avertizare să eviți puterea. Dimpotrivă. Vreau să ajungi în poziții de autoritate. Vreau să conduci și să influențezi lumea în bine. Comunitatea noastră, țara noastră, lumea în care vei trăi tu are nevoie disperată de oameni buni în poziții de putere - oameni care înțeleg că puterea este o responsabilitate, nu un privilegiu, oameni care pot să rămână ei înșiși chiar când toată lumea în jurul lor îi împinge să se creadă mai mult decât sunt.
Această scrisoare este un set de instrumente de supraviețuire spirituală pentru momentul în care vei avea putere. Pentru că, vezi tu, știința modernă confirmă ceea ce anticii știau din observație: puterea ne recablează literal creierul, ne reduce capacitatea de empatie, ne creează o bulă informațională distorsionată în care primim doar feedback care confirmă că avem dreptate. Deci lupta împotriva corupției prin putere nu este o luptă de moment, ci o practică zilnică, constantă, obsesivă.
Când vei fi în poziții de autoritate - și vei fi, pentru că văd în tine capacitatea și dorința de a conduce - va trebui să-ți creezi propriile tale ritualuri de vigilență. Poate va fi o fotografie care te amintește de unde vii. Poate va fi un prieten vechi care îți poate spune adevărul în față fără teamă. Poate va fi un jurnal în care scrii seara nu succesele zilei, ci greșelile făcute, momentele când ai vorbit în loc să asculți, situațiile când ai presupus în loc să întrebi.
Sau poate va fi, și sper să fie, o voce interioară pe care o vei cultiva de-a lungul anilor, o voce care te întreabă în fiecare zi, în fiecare decizie importantă: Pentru cine este această putere? Cui servește această decizie? Folosesc autoritatea mea pentru a-mi satisface ego-ul sau pentru a face ce este corect? Ascult cu adevărat sau doar aștept ca ceilalți să termine ca să pot eu să vorbesc? Văd oamenii din jurul meu ca pe instrumente pentru scopurile mele sau ca pe scopuri în sine, cu propria lor demnitate și propria lor valoare care nu depinde de utilitatea lor pentru mine?
Sunt întrebări dificile, întrebări care devin din ce în ce mai greu de pus pe măsură ce puterea crește și pe măsură ce tot mai mulți oameni îți spun că ai dreptate, că ești minunat, că deciziile tale sunt strălucite. Dar tocmai atunci, când e cel mai greu să le pui, sunt cel mai necesar de pus. Pentru că, așa cum spuneau părinții deșertului, vanitatea este cel mai subtil dintre demoni tocmai pentru că poate parazita chiar și virtuțile noastre, poate transforma chiar și slujirea autentică într-un instrument de hrănire a ego-ului.
Stau acum la același birou unde am început să scriu această scrisoare, dar afară nu mai ninge. E dimineață, soarele a răsărit și lumina de iarnă, rece și clară, inundă camera. Te aud mișcându-te la etaj, probabil te-ai trezit și te pregătești pentru ziua de duminică. Peste puțin timp vei coborî, vei intra în bucătărie, vei mânca ceva rapid stând în picioare ca adolescenții care au permanent graba lor misterioasă, și poate vei trece pe la birou să-mi spui bună dimineața.
Și când voi vedea, în acel moment banal și cotidian, nu voi vedea doar fiul meu de șaisprezece ani și jumătate care are acnee și voce care se mai strică uneori și încă nu știe cine este cu adevărat. Voi vedea și omul care vei deveni, omul care va avea putere și responsabilitate și autoritate. Și rugămintea mea silențioasă, pe care ți-o transmit acum prin aceste pagini și pe care o voi repeta în fiecare rugăciune pe care o spun pentru tine, este aceasta: când vei ajunge acolo, în vârful ierarhiei, oricărei ierarhii va fi ea, păstrează-ți inima.
Nu lăsa laudele să te orbească. Nu lăsa supunerea celorlalți să te facă să uiți că ei sunt oameni, nu instrumente. Nu lăsa funcția să devină identitatea ta. Nu lăsa puterea să te transforme din om în rol, din ființă în titlu, din persoană în funcție.
Rămâi tu. Rămâi Alex, băiatul care a reparat bicicleta în curte cu mâinile sale, care nu a avut nevoie de validarea tatălui său pentru a simți satisfacția muncii bine făcute. Rămâi omul care poate să recunoască când nu știe, care poate să ceară ajutor când are nevoie, care poate să spună "am greșit" fără să simtă că îi este amenințată întreaga identitate.
Pentru că, în final, ceea ce contează nu este cât de sus vei urca sau câtă putere vei acumula sau câți oameni vei conduce. Ceea ce contează este dacă, ajuns acolo, vei mai fi capabil să te privești în oglindă și să recunoști omul pe care l-ai fost la șaisprezece ani, cu toate visele și temerile și speranțele lui. Ceea ce contează este dacă, la final de carieră, când vei privi înapoi, vei putea spune că ai folosit puterea pe care ai avut-o pentru a face lumea puțin mai bună, nu pentru a-ți construi un monument propriului ego.
Aceasta este tot ce poate transmite un tată fiului său: nu certitudini, nu rețete garantate de succes, ci întrebările potrivite pe care să și le pună pe parcursul vieții. Întrebări despre cine ești cu adevărat când scoti toate straturile de identitate socială. Întrebări despre pentru cine există puterea ta. Întrebări despre cum să păstrezi contactul cu propria ta umanitate când toată lumea în jurul tău te tratează ca și cum ai fi ceva mai mult.
Citește această scrisoare când vei simți că ai nevoie de ea. Poate că nu va fi acum, la șaisprezece ani. Poate că va fi peste cinci ani, peste zece, peste douăzeci, când vei fi în prima ta poziție de conducere și vei simți primele semne ale transformării despre care am scris. Poate că va fi într-un moment de criză, când vei fi făcut o greșeală mare și vei avea nevoie să te reancorezi în cine ești cu adevărat. Sau poate că va fi într-un moment de succes, când laudele vor fi atât de multe și atât de zgomotoase încât vei avea nevoie de o voce care să-ți spună adevărul, chiar dacă adevărul acela este inconfortabil.
Oricare ar fi momentul, vreau să știi că am scris-o nu din poziția de tată care are toate răspunsurile, ci din poziția de om care încă învață, care încă greșește, care încă se luptă zilnic cu aceleași tentații despre care ți-am scris. Nu sunt un exemplu perfect de om care a rezistat corupției prin putere. Sunt doar un om care a devenit conștient de pericolele acestei corupții și care încearcă, cu succes variabil, să rămână vigilent.
Și în cele din urmă, fiul meu, vreau să-ți spun ceva ce poate sună banal dar care este profund adevărat: te iubesc nu pentru că ai sau vei avea putere, nu pentru că ești sau vei fi important, nu pentru că realizezi sau vei realiza lucruri mari. Te iubesc pentru că ești tu, cu toate imperfecțiunile și limitările și umanitatea ta. Și această dragoste, care nu depinde de nimic din ceea ce faci sau ajungi să fii, este singura ancora reală într-o lume care te va încerca constant să te convingă că valoarea ta depinde de funcția ta, de puterea ta, de laudele pe care le primești de la alții.
Păstrează-ți inima, fiul meu. În mijlocul laudelor și al supunerii, în vârtejul puterii și al responsabilității, în tentația de a crede că meriți privilegiile care vin cu autoritatea - păstrează-ți inima. Pentru că acea inimă, acea esență a cine ești cu adevărat, este singurul lucru care cu adevărat îți aparține, singurul lucru pe care puterea nu ți-l poate lua dacă alegi să-l păzești cu vigilență.
Cu toată dragostea și cu toată speranța unui tată care vrea să te vadă puternic dar nu vrea să te piardă în putere,
Tatăl tău, Botoșani, ianuarie 2026
Bibliografie
Surse filozofice și spirituale clasice
Lao Tzu - Tao Te Ching
-
Text disponibil online: https://www.sacred-texts.com/tao/taote.htm
-
Traducere comentată: https://terebess.hu/english/tao/gia.html
-
Analiză academică: Stanford Encyclopedia of Philosophy - "Laozi" https://plato.stanford.edu/entries/laozi/
Marcus Aurelius - Meditații
-
Text complet (engleză): https://www.gutenberg.org/ebooks/2680
-
Analiză filozofică: https://iep.utm.edu/marcus-aurelius/
-
Context istoric: https://www.britannica.com/biography/Marcus-Aurelius-Roman-emperor
Bhagavad Gita
-
Text complet tradus: https://www.holy-bhagavad-gita.org/
-
Comentarii asupra karma yoga: https://www.vedanta.org/what-is-vedanta/karma-yoga/
-
Studiu academic: https://www.britannica.com/topic/Bhagavad-Gita
Evangheliile - Noul Testament
-
Text online: https://www.bibliaortodoxa.ro/
-
Studii biblice despre slujire: https://www.biblestudytools.com/commentaries/
-
Pilde despre administrare: https://www.gotquestions.org/parable-talents.html
Părinții Deșertului - Apoftegmele
-
Colecție de învățături: https://www.orthodox.net/fathers/
-
Studiu despre vanitatea spirituală: https://www.monachos.net/conversation/topic/22154-vainglory-and-pride/
-
Context istoric: https://www.britannica.com/topic/desert-fathers
Studii moderne despre putere și comportament
Psihologia puterii
-
Keltner, Dacher - "The Power Paradox" (2016): https://greatergood.berkeley.edu/article/item/the_power_paradox
-
Stanford Encyclopedia of Philosophy - "Power": https://plato.stanford.edu/entries/power-social/
-
APA - Studies on power and empathy: https://www.apa.org/monitor/2017/11/power-corrupts
Neurobiologia autorității
-
Scientific American - "How Power Corrupts the Mind": https://www.scientificamerican.com/article/how-power-corrupts-the-mind/
-
Nature - "Neural correlates of social hierarchy": https://www.nature.com/articles/nn.3447
-
Psychology Today - "The Neuroscience of Leadership": https://www.psychologytoday.com/us/blog/the-athletes-way/201504/the-neuroscience-leadership-and-effective-change
Studii despre leadership și umilință
-
Harvard Business Review - "Humble Leadership": https://hbr.org/2018/05/how-humble-leadership-really-works
-
Forbes - "The Power of Humility in Leadership": https://www.forbes.com/sites/forbescoachescouncil/2018/08/08/the-power-of-humility-in-leadership/
-
Greater Good Science Center - "The Servant Leader": https://greatergood.berkeley.edu/article/item/servant_leadership
Literatura și analiza caracterelor
I.L. Caragiale - Opere complete
-
Biblioteca digitală: https://www.digibuc.ro/colectii/caragiale-ion-luca-c28
-
Analiză personaj Trahanache: https://www.referatele.com/referate/literatura/online12/Tipologie-caragialeana---Trahanache-referatele-com.php
-
Context istoric și social: https://www.britannica.com/biography/Ion-Luca-Caragiale
Dostoievski - Frații Karamazov (Marele Inchizitor)
-
Text complet online: https://www.gutenberg.org/ebooks/28054
-
Analiză capitolul "Marele Inchizitor": https://www.philosophynow.org/issues/96/The_Grand_Inquisitor
-
Studii critice: https://www.britannica.com/topic/The-Brothers-Karamazov
Leo Tolstoi - Jurnale și scrieri morale
-
Archive.org - Tolstoy's diaries: https://archive.org/details/tolstoisdiaries00tols
-
Filozofia morală a lui Tolstoi: https://plato.stanford.edu/entries/tolstoy/
-
"A Confession" (text complet): https://www.gutenberg.org/ebooks/23318
Resurse despre corupția instituțională și putere
Transparency International - Rapoarte despre corupție
-
Global Corruption Report: https://www.transparency.org/en/publications/global-corruption-report
-
Corruption Perceptions Index România: https://www.transparency.org/en/cpi/2023/index/rou
Studii despre narcisismul în leadership
-
Journal of Personality and Social Psychology: https://psycnet.apa.org/record/2011-12720-001
-
Narcissistic Leaders - Harvard: https://hbswk.hbs.edu/item/narcissistic-leaders-the-incredible-pros-the-inevitable-cons
Etica în administrația publică
-
Ethics in Public Service: https://www.oecd.org/governance/ethics/
-
European Commission - Public Ethics: https://commission.europa.eu/about-european-commission/organisational-structure/ethics-and-good-administration_en
Dezvoltare personală și autocunoaștere
Brené Brown - Cercetări despre vulnerabilitate și curaj
-
Official website: https://brenebrown.com/
-
TED Talk - "The Power of Vulnerability": https://www.ted.com/talks/brene_brown_the_power_of_vulnerability
-
Articole despre daring leadership: https://daringtolearn.com/
Angela Duckworth - Grit și caracter
-
Research on character development: https://angeladuckworth.com/research/
-
TED Talk: https://www.ted.com/talks/angela_lee_duckworth_grit_the_power_of_passion_and_perseverance
Mindfulness și autoconstiență
-
Greater Good Science Center - UC Berkeley: https://greatergood.berkeley.edu/topic/mindfulness
-
Jon Kabat-Zinn - Mindfulness resources: https://www.mindfulnesscds.com/
Articole și eseuri contemporane
The Atlantic - "Power Causes Brain Damage" (2017)
New York Times - "The Psychology of Power"
BBC Future - "Why power brings out your true self"
The Guardian - "The corrupting effects of power"
Notă: Toate sursele online au fost verificate pentru accesibilitate în ianuarie 2026. Pentru aprofundare academică, se recomandă consultarea bazelor de date JSTOR, Google Scholar și biblioteca digitală a Universității din București. Această bibliografie combină înțelepciunea tradițională cu cercetarea științifică modernă, oferind o perspectivă comprehensivă asupra temei puterii, responsabilității și păstrării integrității personale în poziții de autoritate.
