Paradoxul algoritmului engagement - Neo, de aici viitorul nu este scris...
Algoritmii de engagement par să conțină contradicții, provoacă logica dar dezvăluie aspecte importante despre realitate, reprezintă o inovație tehnologică fascinantă care, prin design-ul lor fundamental orientat spre maximizarea profitului, creează o tensiune inevitabilă între eficiența economică și bunăstarea civică, transformându-se dintr-o unealtă de utilitate într-un mecanism de captivare care erodează capacitatea noastră de atenție deliberată și conexiune autentică, chiar devorează mecanisme cognitive de percepție a realității. Ele ne forțează să gândim mai profund, să examinăm presupunerile noastre și adesea să dezvoltăm noi moduri de înțelegere a lumii. 
Vezi ideile de Cuprins, menționez că este în dezvoltare subiectul, adică în lucru. Titlu sugerat de un coleg despre un personaj dintr-o serie de filme, Neo la sfârșitul seriei Matrix: "Unde mergem de aici nu este predeterminat. Viitorul nu este încă scris." Din motive privind drepturile de autor am primit sugestii să scot Neo dar păstrând ideea - trebuie documentat ”detaliu” serios în legislație, totuși ”Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii digitale în realitatea cotidiană” pare mai apropiat scopului acestui pachet de articole dar și din motive SEO semantice. Adică algoritmii vor să te facă să crezi că alegerile tale sunt inevitabile, că comportamentul tău este predictibil. Dar tu ai puterea să îi contrazici prin fiecare act de voință conștientă. Deși pare ruptă din categoria ”promovarea de teorii ale conspirație” verificați practic că să îndepartați acestă suspiciune.
Scopul acestui format de ”scrisoare despre social-media„ este de a oferi o perspectivă emoțională asupra impactului tehnologiei digitale asupra adolescenților și sugestii de a crea mecanisme de apărare cognitivă, perspectivă văzută prin prisma unui dialog intergenerațional autentic. Este un material în scop informativ pentru părinți, profesori și adolescenți care doresc să înțeleagă mai profund impactul uneori toxic al tehnologiei asupra generației digitale și dezvoltarea unor mecanisme de apărare. Ideia de a structura un manual didactic acceptat în cadru școlar cred că este un proiect diferit, separat, cred că astfel metoda împărtășirii devine concisă, cu tușe formale, implică resurse și personal specializat pe care probabil dacă există intenție este realizabil, mai ales în contextul educației online.
Sunt momente — și vin de obicei seara, când casa e liniștită și băiatul doarme, iar eu stau în fața calculatorului cu o cană de ceai pe care am uitat-o acolo de o oră și care s-a răcit fără să-mi dau seama — sunt momente în care simt, cu o claritate aproape dureroasă, că lumea în care am crescut eu și lumea în care crește fiul meu sunt două lumi diferite care se prefac că sunt aceeași lume. Și nu vorbesc despre tehnologie, deși și despre asta ar fi de vorbit. Vorbesc despre ceva mai greu de pus în cuvinte: despre felul în care bărbații și femeile stau unii lângă alții, despre felul în care se privesc, despre felul în care se ating sau nu se ating, despre ceea ce așteaptă unii de la alții fără să spună și despre ceea ce spun fără să așteapte nimic.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Tata — și aici nu idealizez, pentru că tata era un om complicat, cu silenții lui și cu supărările lui și cu obiceiul acela al lui de a se retrage în sine ca un melc într-o cochilie pe care o construise el singur din tăcere și muncă — tata știa un lucru pe care eu nu-l mai știu cu aceeași siguranță: știa ce înseamnă să fii bărbat. Nu pentru că ar fi citit o carte despre asta, nu pentru că i-ar fi explicat cineva, ci pentru că lumea în care trăia el, cu toate nedreptățile ei, cu toate rigiditatea ei, cu toate compromisurile ei meschine, avea totuși niște contururi clare. Bărbatul era cel care aducea pâinea, femeia era cea care ținea casa, copiii erau cei care ascultau, și dacă cineva devia de la scenariul ăsta, se simțea imediat, ca o notă falsă într-o melodie pe care o știau toți pe de rost. Nu spun că melodia aia era frumoasă. Nu spun că nu erau oameni care sufereau din cauza ei, femei mai ales, femei care visau altceva dar nu aveau voie să viseze, femei care tăceau și se ofileau în tăcere, femei cărora li se spunea „așa e viața" și care ajungeau să creadă că așa e viața cu adevărat. Nu idealizez lumea aceea. Dar constat un lucru: ea avea o structură, iar noi nu mai avem una.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 229 mins
- Accesări: 35
Citește mai mult: 63. Opiniile unui bărbat despre femeia modernă
Stau în fața calculatorului, cum stau în fiecare zi, și prin peretele subțire dintre biroul meu improvizat și camera ta aud muzica aceea pe care n-o înțeleg, ritmul sacadat care vine din telefonul tău, și mă gândesc că ar trebui să-ți spun ceva important, dar nu știu exact cum să încep. Sunt aici, acasă, permanent — asta-i ironia cea mare a vieții mele de tată care lucrează în domeniul digital: stau fizic lângă tine mai mult decât orice alt părinte care pleacă dimineața la birou și se întoarce seara, și totuși parcă sunt mai departe de tine decât vecinul nostru care-și vede copilul doar câteva ore pe zi. Calculatorul meu e un fel de perete invizibil, iar al tău — telefonul, tableta, căștile alea mari pe care le porți ca pe o armură — e un alt perete, și între noi doi se face un coridor lung prin care ne strigăm uneori „Ce faci?", „Bine!", fără să ne spunem nimic cu adevărat. Sfântul Paisie Aghioritul scria cu o simplitate care mă lovește de fiecare dată:
„Astăzi oamenii vorbesc mult, dar se înțeleg puțin, pentru că nu mai ascultă cu inima" — și eu simt asta în fiecare seară când stăm amândoi în aceeași casă, fiecare în fața ecranului lui, conectați la toată lumea și deconectați unul de celălalt. Am citit un eseu al unui filosof american pe nume Harry Frankfurt, profesor la Princeton, despre ceva ce el numește fără ocolișuri bullshit — „prostii", în traducere liberă.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Nu prostii în sensul în care îți spun eu ție „nu mai face prostii când vine bunica în vizită", ci prostii ca boală a lumii moderne: vorbăria goală, impostura, discursul care nu e nici adevăr, nici minciună, ci ceva mai periculos decât amândouă la un loc, pentru că celui care-l produce pur și simplu nu-i pasă dacă ce spune e adevărat sau nu.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 188 mins
- Accesări: 56
I. Despre urechile sufletului care sângerează
Dragă fiul meu,
Îți scriu aceste rânduri într-o dimineață de duminică, în timp ce tu dormi încă, după ce aseară am privit împreună, pentru a treia oară, „The Matrix Reloaded". Știu că ți se pare ciudat că tatăl tău – omul care îți instalează site-uri web primăriilor și te ceartă când stai prea mult pe telefon – citează din Filocalie și visează la tăcerea pustnicilor. Dar tocmai aici, în această aparentă contradicție, vreau să îți arăt ceva despre zgomotul care ne omoară încet, atât de încet încât nici nu observăm.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Urechile sufletului: Mai mult decât o metaforă. Când Morpheus îi spune lui Neo că „realul este doar semnale electrice interpretate de creier", el repetă, fără să știe, ceva ce părintele Evagrie Ponticul scria în secolul al IV-lea în „Despre cele opt gânduri": că noi nu trăim în lume direct, ci prin filtrele propriei noastre minți. Dar Evagrie mergea mai departe. El vorbea despre „urechile inimii" – acea capacitate interioară de a percepe realitatea dincolo de zgomotul gândurilor. În celula sa din pustia Nitriei, sub soarele Egiptului care topea pietrele, Evagrie a descoperit ceva îngrozitor: că cel mai puternic zgomot nu vine din forfota pieței din Alexandria pe care o părăsise, ci din mintea sa proprie.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 216 mins
- Accesări: 136
Citește mai mult: 61. De ce avem nevoie de tăcere pentru a supraviețui
De ce îți scriu asta? Stau în fața ecranului la ora la care tu deja dormi de mult, când casa e liniștită și pot auzi frigiderul bâzâind în bucătărie, când pot să-mi
permit luxul de a gândi fără întreruperi, fără solicitările tale de atenție, fără datoria de a fi prezent în clipă. E un lux egoist, recunosc, acest timp al nopții când pot să mă prefac că sunt doar eu cu gândurile mele, nu tată, nu soț, nu angajat, nu cetățean, ci doar un om care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui și ce ar trebui să transmită mai departe.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Îți scriu asta nu pentru că m-aș teme de ceva anume - nu te văd în pericol imediat, nu văd monștri la ușă, nu am avut vreo revelație dramatică care să mă facă să simt că trebuie să-ți las un testament moral de urgență. Îți scriu pentru că am văzut, în ultimii ani, cum lucrurile se schimbă într-un fel pe care oameni ca mine - crescuți în anii nouăzeci, formați în primii ani ai internetului, suficient de bătrâni să-și amintească cum era lumea fără ecrane permanente dar suficient de tineri să fie nativi digitali din greșeală - îl pot observa dar nu îl pot opri. E ca și cum ai sta pe malul unui râu și ai vedea cum apa își schimbă treptat culoarea, de la limpede la tulbure, și știi că cineva în amonte aruncă ceva în apă dar nu poți să urci la sursă să oprești procesul.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 318 mins
- Accesări: 155
Citește mai mult: 60. Ideologii ale confortului singurătății sau un dans de complementaritate?
Scrisoare către fiul meu despre puterea care nu corupte
Fiul meu, Îți scriu acum, când ai șaisprezece ani și jumătate și când mă privești uneori cu acel amestec de respect și îndoială pe care l-am văzut și eu în ochii mei când îl priveam pe bunicul tău, pentru că am înțeles ceva despre timp și despre felul în care lucrurile pe care nu le spui la momentul potrivit se pierd pentru totdeauna în nerostit. Stau în biroul meu din Botoșani, în noaptea asta de ianuarie când afară ninge în tăcere și orașul doarme sub stratul acela de alb care face totul să pară mai curat decât este cu adevărat, și mă gândesc că există un moment în viața fiecărui tată când trebuie să-și spună fiului lucrurile esențiale, nu ca pe niște predici sau lecții morale, ci ca pe niște instrumente de supraviețuire pe care ți le dă înainte să pleci într-o călătorie lungă unde el nu te mai poate însoți.
🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat în RO și EN
Ai crescut în ultimii ani cu o viteză care m-a luat prin surprindere – nu fizic, deși și asta, ci în felul în care gândești, în felul în care vorbești cu oamenii, în felul în care părinții tăi au început treptat să nu mai fie centrul universului tău ci niște prezențe periferice, necesare dar nu vitale, așa cum e firesc și sănătos. Te văd cum te mișți prin lume cu o încredere pe care eu nu o aveam la vârsta ta, cum vorbești în grupuri de oameni fără să-ți tremure vocea, cum iei decizii rapide și uneori chiar înțelepte, cum alți adolescenți te caută pentru sfaturi sau aprobare, și recunosc în toate astea semnele timpurii ale puterii – nu puterea în sens bombastic, politică sau administrativă, ci acea putere subtilă pe care o dobândim când ceilalți încep să ne asculte, să ne urmeze, să ne acorde încredere și autoritate fără ca noi să o cerem explicit.
- Detalii
- Scris de: Petru Cojocaru
- Categorie: Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană
- Read Time: 374 mins
- Accesări: 138
Citește mai mult: 59. Iată ce ai de păzit în tine când vei conduce...
