Scrisoare către fiul meu în contextul impactului culturii social-media în realitatea cotidiană

Dragă fiule,

Scriu asta la trei dimineața, când codul refuză să compileze și tu dormi cu telefonul sub pernă dar ai împins la un moment telefonul sub burta pisicii din colțul patului – știu, am verificat aseară când am intrat să văd dacă pisica mai toarce. Ecranul lumina în întuneric ca un far mic în blana pisicii, probabil notificări de la Instagram sau TikTok sau ce platformă mai vă consumă acum adolescența. Am stat câteva secunde în prag și m-am gândit: la vârsta ta, eu adormeam cu o carte de Isaac Asimov deschisă pe piept. Tu adormi cu o fereastră către toate grijile lumii, actualizată la nesfârșit.

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat RO și EN

Vreau să-ți povestesc despre ceva ce am învățat târziu – atât de târziu încât îmi pare rău pentru anii pierduți. Despre arta sublimă a nepăsării selective, care nu este ce crezi tu că este. Nu este cinismul moale al celui care spune "las' că merge așa" și se retrage din lume. Este, paradoxal, un act de curaj brutal, aproape violent în sinceritatea lui.

Dragă Fiule,

Pregăteștete pentru conflict, da... âla cotidian.

Scriu aceste rânduri într-o dimineață de sâmbătă, în timp ce tu dormi încă în camera ta, și mă gândesc la toate certurile pe care le-ai avut în ultima vreme – cu profesorii, cu colegii, cu mine, cu mama ta. Mă gândesc la fața ta încordată când vii acasă și îmi spui că iar cineva a spus ceva greșit, că iar cineva nu înțelege, că iar trebuie să te lupți cu toată lumea pentru că tu ai dreptate și ceilalți nu văd. Și îmi amintesc de mine la vârsta ta, de certurile mele cu tatăl meu, de convingerea absolută că lumea e împărțită în cei care au dreptate și cei care greșesc, și că eu sunt întotdeauna în tabăra celor drepți.

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat RO și EN

Acum, la patruzeci și ceva de ani, după ce am lucrat în tehnologie destul timp cât să văd cum se sparg echipe întregi din cauza conflictelor nerezolvate, după ce am pierdut prieteni din cauza orgoliului meu, după ce am stat noaptea întreagă certat cu mama ta pentru lucruri care acum mi se par atât de mici încât abia îmi amintesc despre ce era vorba, am învățat că conflictele nu sunt despre dreptate și nedreptate, ci despre ceva mult mai complicat și mai uman. Vreau să îți vorbesc despre asta, nu ca un tată care îți dă lecții, ci ca un om care a greșit destul de mult încât să înțeleagă câteva lucruri despre modul în care funcționează conflictele în viața reală.

Dragă fiul meu,

Azi-noapte, în timp ce încercam să repornesc un server căzut undeva la marginea Brașovului, ecranul terminalului s-a luminat brusc cu ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo. Nu era un mesaj de eroare, nici o comandă uitată, ci o relicvă, o voce din alt timp. Cineva lăsase pe acel sistem, ca un semn tăcut, o frază din Sofocle:
„Multe lucruri sunt înfricoșătoare, dar nimic nu e mai înfricoșător decât omul.” Da... poate fi subiectul unei proiect nou ”80+ de constante universale cotidiene”. 

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat

Am zâmbit fără să vreau. În acea noapte tăcută, între ventilatoare care şuierau monoton și lumini reci de diode, mi s-a părut că am auzit ecoul unei conversații începute cu mii de ani în urmă. M-am oprit o clipă din tastat și am închis ochii. Am văzut un lanț nesfârșit de oameni legați printr-o aceeași uimire: de la scribii din Atena veche care scriau pe tăblițe de lut, până la programatorii din Silicon Valley care scriu în limbaje de cod — toți purtând aceleași întrebări, aceleași temeri, aceleași visuri.

Fiule, vreau să-ți povestesc despre lucrurile care nu se schimbă.
Pentru că tu trăiești într-o lume care se mișcă amețitor — unde inteligența artificială scrie poezii, roboții ating inimi omenești, iar mașinile ne vorbesc cu voce caldă. Trăiești în epoca în care totul pare posibil, dar și în cea în care granița dintre om și creația sa devine tot mai neclară.

Și totuși, sub acest zgomot al progresului, sub strălucirea ecranelor și febra noutății, există ceva care nu se mișcă deloc: condiția umană.

 Dragă fiul meu,

Scriu aceste rânduri la ora la care tu, probabil, te uiți la ecran în întuneric, cu luminozitatea redusă la minimum ca să nu-ți observ că n-ai adormit încă. Eu stau în bucătărie, laptopul deschis pe masa unde dimineața mâncăm în tăcere, fiecare cu telefonul în mână, și încerc să pun în cuvinte ceva ce ar trebui să fie simplu: cum să fiu tatăl tău acum, când nu mai înțeleg exact cine ești și când mă tem că nici tu nu știi.

🎧 Ascultă rezumatul audio dialogat

Am lucrat douăzeci de ani cu sisteme informatice. Am văzut calculatoare care se blochează, servere care crapă sub presiune, programe care rulează impecabil până în ziua în care descoperim că aveau o eroare fundamentală în arhitectură. Am rezolvat probleme tehnice de la ora trei dimineața, am rescris cod defect, am reconstruit baze de date corupte. Dar nimic din ce am învățat despre depanarea calculatoarelor nu m-a pregătit pentru momentul în care tu, la paisprezece ani, mi-ai spus că nu mai vrei să vorbim și ai ieșit din cameră trântind ușa.

Această scrisoare nu e un manual. E mai degrabă o recunoaștere: eu nu știu ce fac. Și asta e, poate, singurul lucru sincer pe care îl pot spune despre a fi părinte în această epocă în care totul se mișcă prea repede și în care relația noastră pare să fie singura conexiune instabilă din viața mea.